DECIZIA nr. 270 din 29 mai 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, în ansamblul ei, şi în mod particular a dispoziţiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) şi ale art. 18 din lege

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Laura-Iuliana Scântei	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Bianca Drăghici	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a Legii nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, în ansamblul ei, respectiv a dispozițiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) și ale art. 18 din lege, în mod particular, excepție ridicată de Cătălin Cherecheș în Dosarul nr. 19/33/2020 al Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.093D/2020.2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepției, doamna avocat Ioana Sălăjan, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul doamnei avocat, care pune în discuție chestiunea inadmisibilității excepției pe care o poate antama reprezentantul Ministerului Public și solicită respingerea acesteia. Chiar dacă, potrivit înscrisurilor aflate la filele 30-37 din dosar, care privesc practica Curții Constituționale în materie, instanța constituțională s-a mai pronunțat asupra dispozițiilor de lege criticate, însă își poate reconsidera jurisprudența și având în vedere Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 martie 2015, pronunțată în Cauza Dimitrovi împotriva Bulgariei, doamna avocat solicită respingerea excepției inadmisibilității excepției de neconstituționalitate. Pe fond, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate, întrucât dispozițiile de lege criticate contravin art. 44 din Constituție, care prevede că bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate. Or, în condițiile în care dispozițiile de lege criticate dau posibilitatea confiscării averii care nu este dobândită în mod ilicit, ci în mod nejustificat, se înfrâng dispozițiile constituționale menționate. Se mai susține că procedura de control al averii nu este conformă normelor constituționale, deoarece dă posibilitatea confiscării unor bunuri care nu au fost dobândite în mod ilicit. Se afirmă că, în speță, după cinci ani, printr-o expertiză contabilă, s-a reușit să se demonstreze că averea este justificată și nu are caracter ilicit.4. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, având în vedere că instanța de contencios constituțional a reținut în jurisprudența sa că textele criticate stabilesc doar premisele declanșării controlului averilor, nu și ale angajării răspunderii juridice. Pe de altă parte, problema existenței dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competența instanței de judecată. Se arată că art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală nu exclude confiscarea averii în privința căreia instanța de judecată stabilește că a fost dobândită ilicit, iar din coroborarea acestei norme cu alin. (8) rezultă că pot exista și alte cauze de confiscare în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din săvârșirea unei infracțiuni sau contravenții. Se menționează Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 și Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:5. Prin Încheierea civilă din 6 noiembrie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 19/33/2020, Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, în ansamblul ei, și în mod particular a dispozițiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) și ale art. 18 din lege. Excepția a fost ridicată de Cătălin Cherecheș într-o cauză de contencios administrativ având ca obiect controlul averilor.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că această lege este neconstituțională în ansamblul ei întrucât stabilește procedura în urma căreia poate fi dispusă confiscarea unor bunuri sau sume de bani a căror proveniență nu a fost justificată, prezumând astfel că orice valori care nu sunt justificate au fost dobândite ilicit și instituind posibilitatea confiscării unor bunuri, deși nu au fost destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții, contrar art. 44 alin. (1), (2), (8) și (9) din Constituție.7. Se apreciază că procedura instituită prin lege este contrară art. 23 din Constituție privind prezumția de nevinovăție, întrucât, potrivit principiilor de drept procesual penal, aplicabile și dreptului contravențional conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nimeni nu este obligat să își dovedească nevinovăția, sarcina probațiunii revenind acuzării, iar situația de dubiu îi profită celui acuzat (in dubio pro reo), pe când prin Legea nr. 115/1996, în procedura de confiscare a averii, persoana cercetată trebuie să își dovedească nevinovăția prin justificarea provenienței bunurilor. Mai mult, procedura este contrară și art. 20 din Constituție prin raportare la art. 6 paragraful 3 lit. a) și b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu impune ca persoanei cercetate să îi fie comunicat în mod complet și precis conținutul acuzației de dobândire ilicită a unor bunuri.8. Se afirmă că dispozițiile art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 sunt contrare prevederilor constituționale ale art. 44 alin. (1), (2), (8) și (9) și ale art. 23, precum și celor ale art. 20 prin raportare la art. 6 paragraful 3 lit. a) și b) din Convenție întrucât permit comisiei de cercetare a averilor să solicite confiscarea averii persoanei cercetate fără ca această avere să fi fost dobândită în mod ilicit.9. Se mai susține că art. 18 din Legea nr. 115/1996 este contrar art. 44 alin. (1), (2), (8) și (9) din Constituție întrucât permite instanței de judecată să dispună confiscarea averii persoanei cercetate fără ca această avere să fi fost dobândită în mod ilicit. Totodată, textul este contrar art. 23 și 20 din Constituție prin raportare la art. 6 paragraful 3 lit. a) si b) din Convenție, întrucât confiscarea averii se dispune în absența unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească vinovăția, penală ori contravențională, și în urma unei proceduri în care persoanei cercetate nu i se comunică în mod complet și precis conținutul acuzației de dobândire ilicită a unor bunuri.10. Se afirmă că se impune constatarea neconstituționalității Legii nr. 115/1996 în ansamblul ei din cauza modificărilor succesive și a abrogării majorității prevederilor acestei legi, aceasta nemaiconținând alte norme decât cele ce vizează procedura de control a averii în fața comisiei de cercetare a averilor și în fața instanței de judecată.11. Se mai afirmă că principală critică de neconstituționalitate a acestei proceduri de control al averii vizează incompatibilitatea acesteia cu protecția dreptului de proprietate, cu interdicția confiscării averii dobândite în mod licit și cu prezumția de dobândire licită a averii.12. Se menționează că textul art. 44 alin. (8) din Constituție este clar în sensul că averea dobândită în mod licit nu poate fi confiscată. Singurele bunuri supuse confiscării sunt, potrivit art. 44 alin (9) din Constituție, cele obținute în urma săvârșirii unei infracțiuni sau contravenții, adică în mod ilicit. Orice bunuri care nu au fost obținute în această manieră se bucură de o prezumție de dobândire licită.13. Pornind de la această ipoteză, analizând procedura de control a averii instituită de Legea nr. 115/1996, se observă că aceasta este concepută într-un spirit contrar garanțiilor constituționale de protecție a proprietății întrucât are ca scop dispunerea confiscării unor bunuri în privința cărora nu s-a constatat că ar fi fost dobândite în mod ilicit.14. Astfel, procedura se abate de la termenii folosiți de Constituție - avere licită/avere ilicită - și operează cu termenii avere justificată/avere nejustificată. Sintagma „avere nejustificată“ se referă la bunuri cu privire la care persoana cercetată nu poate demonstra proveniența. Or, în mod evident, astfel de bunuri pot avea o proveniență licită dar, în baza Legii nr. 115/1996, pot fi totuși supuse confiscării. Procedura nu impune în nicio etapă și constatarea caracterului ilicit al averii nejustificate înainte de a se dispune confiscarea, iar practica administrativă și judiciară este constantă în sensul ignorării problematicii caracterului licit sau ilicit al provenienței.15. Mai mult decât atât, prin utilizarea termenului „nejustificat“, Legea nr. 115/1996 instituie în fapt o răsturnare a sarcinii probei, întrucât nici organele administrative și nici cele judiciare nu trebuie să dovedească proveniența ilicită a bunurilor înainte de a le confisca, ci pe tot parcursul procedurii persoana cercetată trebuie să dovedească proveniența licită a acestora. Or, aceasta înseamnă că în realitate procedura din Legea nr. 115/1996 este o procedură în care operează o prezumție de dobândire ilicită a oricărui bun cu privire la care nu s-a dovedit proveniența licită. Este indiscutabil că o astfel de prezumție este fundamental opusă celei constituționale de dobândire licită a averii.16. Operând cu această prezumție de dobândire ilicită a oricărei averi nejustificate, adică de dobândire a averii prin săvârșirea de contravenții sau infracțiuni, procedura de control al averii ajunge în fapt să aibă ca obiect stabilirea vinovăției persoanei cercetate pentru astfel de fapte. Or, în această situație, procedurii trebuie să îi fie aplicabile toate garanțiile constituționale ale unui proces echitabil în materie penală, domeniu care, potrivit jurisprudenței Curții Europeană a Drepturilor Omului, include și materia contravențională atunci când sunt îndeplinite criteriile stabilite de instanța europeană în Decizia din 8 iunie 1976, pronunțată în Cauza Engel și alții împotriva Olandei.17. Se afirmă că, din acest punct de vedere, procedura de control instituită de Legea nr. 115/1996 încalcă art. 23 din Constituție întrucât nu instituie o prezumție de nevinovăție în beneficiul persoanei cercetate, ci impune în sarcina acesteia să probeze caracterul licit al modului de dobândire a bunurilor. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul prezumției de nevinovăție impune, între altele, ca sarcina probei să revină acuzării și orice îndoială să fie interpretată în avantajul persoanei acuzate, prezumția de nevinovăție fiind încălcată în cazul în care sarcina probei este transferată de la acuzare apărării (Decizia din 20 martie 2001, pronunțată în Cauza Telfner împotriva Austriei).18. Mai mult decât atât, în condițiile în care procedura nu obligă autoritățile administrative sau judiciare să stabilească în concret un presupus mod ilicit de dobândire a averii nejustificate, nu sunt respectate nici garanțiile echitabilității procedurii prevăzute de art. 6 paragraful 3 lit. a) și b) din Convenția europeană cu privire la obligația organelor statului de a comunica în mod precis și complet acuzațiile aduse unei persoane și dreptul la apărare. Astfel, procedura de control instituită de Legea nr. 115/1996 nu impune ca persoanei cercetate să îi fie comunicat în mod complet și precis conținutul acuzației de dobândire ilicită a unor bunuri, fiind suficient ca acesteia să îi fie comunicat caracterul nejustificat al averii. În astfel de condiții, exercitarea dreptului la apărare cu privire la pretinsa faptă ilicită este imposibilă.19. Având în vedere toate aceste considerente, se apreciază că procedura de control al averii instituită de Legea nr. 115/1996 este vădit neconstituțională, impunându-se o reconfigurare legislativă în întregime a acesteia pentru a asigura atât îndeplinirea scopului ei, cât și compatibilitatea sa cu normele constituționale și convenționale aplicabile, acesta fiind motivul pentru care excepția a fost formulată în această manieră.20. În mod particular, chiar dacă s-ar considera că argumentele aduse nu justifică o neconstituționalitate a acestei proceduri în ansamblul său, acestea conduc în mod neechivoc la concluzia neconstituționalității cel puțin a dispozițiilor art. 10^4 alin. (1) lit. a) și ale art. 18 din Legea nr. 115/1996 care reglementează finalitatea procedurii - aceea de confiscare a averii nejustificate.21. Se menționează că, din cuprinsul deciziilor Curții Constituționale pronunțate anterior cu privire la aceste norme, respectiv Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, Decizia nr. 453 din 20 septembrie 2005 și Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, rezultă că niciodată nu s-a stabilit că posibilitatea de a confisca averea constatată nejustificată ar fi în conformitate cu Constituția. Or, în jurisprudența sa constantă, Curtea Constituțională a arătat că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări, caz în care Curtea are competența să elimine viciul de neconstituționalitate astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a supremației Constituției.22. Se afirmă că, la acest moment, practica constantă, atât a Agenției Naționale de Integritate, cât și a Comisiei de cercetare a averilor și a instanțelor de judecată chemate să se pronunțe asupra confiscării averii, este în sensul că dispozițiile Legii nr. 115/1996 se aplică în lipsa unei constatări a caracterului ilicit al dobândirii averii nejustificate. Astfel, simpla constatare a lipsei unei justificări în dobândirea bunurilor conduce la solicitarea de confiscare sau la confiscarea bunurilor, deși nu există o constatare anterioară a dobândirii ilicite, ca urmare a săvârșirii unei contravenții sau infracțiuni.23. În final, se menționează că, pentru motivele expuse, o astfel de situație încalcă prevederile constituționale și convenționale invocate.24. Curtea de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal apreciază că se impune respingerea excepției de neconstituționalitate, întrucât dispozițiile de lege criticate nu sunt contrare art. 44 alin. (1), (2), (8) și (9) ori art. 23 din Constituție, având în vedere că aceste norme instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcție și averea dobândită pe parcursul exercitării funcției se constată diferențe semnificative și există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea Constituțională a reținut anterior că art. 44 alin. (9) din Constituție nu exclude confiscarea averii în privința căreia instanța de judecată stabilește că a fost dobândită ilicit și că, din coroborarea alin. (8) și (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista și alte cazuri de confiscare, în afară de cazul confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții. De asemenea, procedura nu este contrară art. 20 din Constituție, prin raportare la art. 6 paragraful 3 lit. a) și b) din Convenția europeană a drepturilor omului, întrucât prevederile de lege criticate oferă părților garanțiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare și la un proces echitabil.25. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.26. Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Astfel, se arată că referitor la pretinsa încălcare a prezumției de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituție, Curtea Constituțională s-a pronunțat deja, prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007 și, ulterior, prin Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019 constatând că această critică este neîntemeiată. Curtea a observat că, pe de o parte, textele criticate stabilesc doar premisele declanșării controlului averii, nu și premisele angajării răspunderii juridice, iar, pe de altă parte, că problema existenței dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competența instanțelor judecătorești. Așadar, Curtea a reținut că susținerea autorilor excepției în sensul că textele analizate instituie o „prezumție de iliceitate“ care constituie o condiție suficientă pentru declanșarea procedurii de control și pentru angajarea răspunderii și aplicarea sancțiunilor este neîntemeiată. Totodată, Curtea a reținut că art. 44 alin. (9) din Constituție nu exclude confiscarea averii în privința căreia instanța de judecată stabilește că a fost dobândită ilicit și că, din coroborarea alin. (8) și (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista și alte cazuri de confiscare, în afară de cazul confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții. În ceea ce privește critica vizând necomunicarea în mod complet și precis a conținutului acuzației de dobândire ilicită a unor bunuri, prin Decizia nr. 397 din 3 iulie 2014 și Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, Curtea Constituțională a constatat că prevederile de lege criticate oferă părților garanțiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare și la un proces echitabil și, prin urmare, critica de neconstituționalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) și art. 126 din Constituție, precum și art. 6 din Convenție nu poate fi reținută. Pentru aceste considerente, se apreciază ca neîntemeiate argumentele vizând neconstituționalitatea în raport cu art. 20 din Constituție, raportat la art. 6 din Convenție. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, se menționează Decizia Curții Constituționale nr. 596 din 20 septembrie 2016. Cu privire la încălcarea prezumției de nevinovăție prevăzute de art. 23 din Constituție, se apreciază că, neaflându-ne într-o procedură penală, dispozițiile constituționale invocate nu sunt incidente în cauză.27. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autorului excepției, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispozițiile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:28. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.29. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, în ansamblul ei, și în mod particular dispozițiile art. 10^4 alin. (1) lit. a) și ale art. 18 din lege, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu modificările și completările ulterioare. Dispozițiile criticate în mod punctual au următorul conținut:– Art. 10^4:(1) Comisia de cercetare hotărăște cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunțând o ordonanță motivată, prin care poate dispune:a) trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;– Art. 18:(1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată.(2) Dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni, instanța trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mișcare acțiunea penală.(3) În cazul în care se constată că proveniența bunurilor este justificată, instanța hotărăște închiderea dosarului.30. Autorul excepției consideră că prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 23 alin. (11) referitor la prezumția de nevinovăție și art. 44 alin. (1), (2), (8) și (9) privind dreptul de proprietate privată și prezumția dobândirii licite a averii. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 paragraful 3 lit. a) și b) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.31. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile de lege criticate au mai format obiect al controlului de constituționalitate exercitat prin prisma unor critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 16 mai 2007, Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 4 august 2014, Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 963 din 28 noiembrie 2016, Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 7 ianuarie 2019, Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 septembrie 2019, și Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 25 ianuarie 2021, prin care au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile invocate.32. Astfel, prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragraful 19, Decizia nr. 605 din 27 septembrie 2018, paragraful 14, și Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020, paragraful 35, precitate, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art. 10 și ale art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996, referitoare la înființarea, compunerea, funcționarea și atribuțiile comisiei de cercetare a averilor, precum și la procedura specifică efectuării lucrărilor sale, au fost introduse în cuprinsul Legii nr. 115/1996 prin art. 35 pct. 2 și, respectiv, pct. 3 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010. În forma sa inițială, Legea nr. 115/1996 conținea dispoziții relativ asemănătoare, care prevedeau, de asemenea, existența comisiei de cercetare a averilor pe lângă fiecare curte de apel, cu aceeași compunere și având atribuții și procedură specifică asemănătoare. Astfel, Curtea a reținut că actualul art. 10 din Legea nr. 115/1996 este identic, din punctul de vedere al soluției juridice, cu art. 8 din forma inițială a Legii nr. 115/1996, art. 10^2 corespunde fostului art. 12, art. 10^3 preia soluția juridică a fostului art. 13 alin. (1), iar actualul art. 10^4 conservă, în esență, substanța juridică a fostului art. 14. În concepția originară a Legii nr. 115/1996, controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere era exercitat de către comisia de cercetare a averilor, înființată pe lângă fiecare curte de apel și formată, ca și în prezent, din doi judecători de la curtea de apel și un procuror de la parchetul care funcționează pe lângă curtea de apel. Întrucât Agenția Națională de Integritate a fost înființată abia ulterior, prin Legea nr. 144/2007, controlul averilor nu era declanșat, ca în prezent, prin raportul de evaluare al Agenției Naționale de Integritate, ci printr-o cerere de sesizare ce putea fi făcută de prim-procurorul parchetului de pe lângă curtea de apel sau conducătorul unității publice la care a funcționat ori funcționa cel a cărui avere era supusă cercetării, precum și de către persoanele care erau supuse, potrivit art. 2 din lege, obligației de declarare a averii și cărora li s-au adus imputări publice cu privire la proveniența averii deținute. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2007, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 3 august 2009, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care, odată cu intrarea sa în vigoare, a abrogat, prin art. 63 alin. (1) lit. a), dispozițiile art. 8, 9, 12, 13 și ale art. 14 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, adică acele texte referitoare la comisia de cercetare a averilor, care însă prezintă o corespondență semnificativă, ca soluție juridică, cu art. 10 și art. 10^1-10^4 din Legea nr. 115/1996.33. De asemenea, prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 20, 26 și 27, Curtea a reținut că această comisie nu este un veritabil organ de jurisdicție, de vreme ce nu „spune dreptul“ (juris dictio), nu dă un verdict și nu îndeplinește o activitate de înfăptuire a justiției, prin acte proprii cu efecte jurisdicționale specifice. În plus, Curtea a constatat că rolul acestei comisii este de a cerceta cele consemnate de Agenția Națională de Integritate prin raportul de evaluare, la sesizarea acesteia - autoritatea administrativă autonomă care are, potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, doar atribuția de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege. Comisia de cercetare, constituită din doi judecători și un procuror, efectuează propria activitate de cercetare, administrând, într-adevăr, probele prevăzute de lege pentru soluționarea cauzei: citarea persoanelor în cauză spre a fi audiate, luarea de declarații, solicitarea de informații autorităților publice sau oricărei persoane juridice, efectuarea de cercetări locale sau dispunerea efectuării de expertize. Curtea a constatat însă că modalitatea de instrumentare a probatoriului, specific unei instanțe judecătorești, nu este însă un element suficient pentru a-i atribui comisiei de cercetare caracter jurisdicțional, rolul acesteia fiind, în realitate, acela de garantare suplimentară a imparțialității și contradictorialității sub imperiul cărora trebuie să se desfășoare orice activitate de cercetare, alături de garanția ce decurge din însăși modalitatea de constituire a comisiei de cercetare în sine: doi judecători și un procuror. Cu privire la modalitatea de constituire a comisiei de cercetare, Curtea a observat că, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituție, „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“, iar, conform art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) din aceasta, procurorii reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenești, desfășurându-și activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Curtea a reținut că, astfel cum s-a statuat în jurisprudența sa ulterioară revizuirii din 2003 a Constituției, Ministerul Public este o parte componentă a autorității judecătorești, și nu a puterii executive sau a administrației publice, iar principiul controlului ierarhic este expresia principiului unicității de acțiune a membrilor Ministerului Public, o garanție suplimentară a respectării principiilor legalității și imparțialității în desfășurarea activității judiciare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2011, și, respectiv, Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 14 mai 2010). În considerarea acestor argumente, Curtea a constatat că nu poate reține pretinsa neconstituționalitate a dispozițiilor legale criticate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (3) și (4), ale art. 11, ale art. 20, ale art. 126 alin. (1) și ale art. 131 alin. (1) și (2), precum și ale art. 21 din Constituție, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenție, și, ca atare, criticile formulate sunt neîntemeiate.34. Totodată, prin Decizia nr. 307 din 5 iunie 2014, paragrafele 28-31, Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, paragraful 31, și Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020, paragraful 37, Curtea a reținut că această comisie hotărăște cu majoritate de voturi, în termen de 3 luni de la data sesizării, și pronunță o ordonanță motivată prin care poate dispune fie trimiterea cauzei spre curtea de apel competentă, dacă, pe baza probelor administrate, constată că dobândirea unei cote-părți din avere sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat, fie clasează cauza, când constată că proveniența bunurilor este justificată, fie suspendă controlul și trimite cauza parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unor infracțiuni. Curtea a constatat așadar că, spre deosebire de actele jurisdicționale - cum sunt hotărârile judecătorești -, actele emise de comisia de cercetare a averilor, dacă nu dispun clasarea cauzei, au exclusiv rolul de a sesiza instanța judecătorească sau parchetul competent, după caz, acesta fiind singurul lor efect juridic. Din această perspectivă, comisia de cercetare apare ca un organ intermediar între Agenția Națională de Integritate și instanța judecătorească, efectuând o activitate de cercetare prealabilă cu rol de „filtrare“, din totalitatea sesizărilor primite prin rapoartele de evaluare ale Agenției Naționale de Integritate, doar a acelor cauze care, prin intermediul unei „ordonanțe motivate“ - deci însoțite de o argumentare temeinică și legală -, vor fi trimise fie instanței judecătorești, fie parchetului competent, spre soluționare definitivă. În final, instanța judecătorească, fiind sesizată potrivit art. 10^4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 și administrând, dacă părțile o cer, probe noi, constată dacă dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun este sau nu justificată și va putea hotărî, după caz, fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită pe bază de expertiză. De asemenea, instanța judecătorească poate să trimită dosarul la parchetul competent, dacă în legătură cu bunurile a căror proveniență este nejustificată rezultă săvârșirea unei infracțiuni, iar, în cazul în care constată că proveniența bunurilor este justificată, instanța hotărăște închiderea dosarului. Sentința secției de contencios administrativ a curții de apel competente poate fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare, cu recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal. În considerarea celor arătate anterior, Curtea a constatat că nu poate reține pretinsa încălcare a prevederilor art. 21 alin. (4) din Constituție, care consacră caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor speciale administrative. Procedura desfășurată de către comisia de cercetare a averilor, activitatea sa, finalizată prin actul intitulat „ordonanță motivată“ ce constituie, după caz, actul de sesizare a secției de contencios administrativ a curții de apel competente, nu prezintă elemente de natură a imprima comisiei de cercetare caracterul unei jurisdicții speciale administrative. Totodată, Curtea a reținut că activitatea de control al averilor persoanelor prevăzute de lege se desfășoară în prealabil celei din fața instanței judecătorești competente, și nu în paralel, iar persoana interesată nu se află în situația de a opta între cele două proceduri, deoarece comisia de cercetare este sesizată exclusiv prin raportul de evaluare al Agenției Naționale de Integritate.35. De asemenea, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragrafele 23-25, Curtea a constatat că alcătuirea comisiei de cercetare a averilor din doi judecători garantează independența și asigură imparțialitatea activității sale, corectitudinea și obiectivitatea soluției pronunțate în cauză. Totodată, Curtea a reținut că alcătuirea acestei comisii din judecători nu poate fi caracterizată ca o încălcare a normelor constituționale invocate, având în vedere specificul activității comisiei de cercetare a averilor ca un organ intermediar între Agenția Națională de Integritate și instanța judecătorească. De altfel, Curtea a reținut că opțiunea legiuitorului pentru implicarea judecătorilor în alte activități, care nu se referă exclusiv la înfăptuirea justiției, rezultă și din alte reglementări, cum sunt, spre exemplu, cele privind componența Biroului Electoral Central și a birourilor electorale de circumscripție, astfel cum rezultă din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, Legea nr. 33/2007 privind organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European sau Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României. Prin aceeași decizie, Curtea a constatat că Legea nr. 115/1996 instituie, la art. 15-17 și art. 20, reguli procedurale privind soluționarea de către instanța judecătorească a ordonanței motivate prin care comisia de cercetare a dispus trimiterea cauzei spre soluționare curții de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părți din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat.36. Referitor la pretinsa încălcare a prezumției de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituție, prin Decizia nr. 321 din 29 martie 2007, Decizia nr. 388 din 4 iunie 2019, paragraful 33, și Decizia nr. 656 din 29 septembrie 2020, paragraful 39, Curtea a constatat că și această critică este neîntemeiată, dat fiind faptul că prin textele criticate se instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcție și averea dobândită pe parcursul exercitării funcției se constată diferențe vădite și există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea a constatat că textele de lege criticate nu contravin principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea fundamentală, care instituie ca normă de bază a existenței sociale principiul egalității în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât se aplică în egală măsură tuturor persoanelor aflate în condițiile prevăzute în ipotezele normelor analizate, fără privilegii sau discriminări. Totodată, Curtea a reținut că art. 44 alin. (9) din Constituție nu exclude confiscarea averii în privința căreia instanța de judecată stabilește că a fost dobândită ilicit și că, din coroborarea alin. (8) și (9) ale art. 44 din Legea fundamentală, reiese că pot exista și alte cazuri de confiscare, în afară de cazul confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni sau contravenții.37. În ceea ce privește dispozițiile art. 18 din Legea nr. 115/1996, prin Decizia nr. 604 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 28 ianuarie 2015, paragraful 21, Curtea a constatat că măsura reglementată de textul legal criticat este executată în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești, adică prin neexercitarea sau după epuizarea căilor de atac, respectiv soluționarea irevocabilă a recursului adresat, potrivit art. 20 din Legea nr. 115/1996, Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Garanțiile pe care le oferă procedura jurisdicțională (publicitate, oralitate, contradictorialitate, exercitarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil etc.) sunt suficiente pentru a putea considera că măsura dispusă se integrează scopului Legii nr. 115/1996.38. Totodată, prin Decizia nr. 596 din 20 septembrie 2016, paragraful 25, Curtea a reținut că prevederile art. 20 din Legea nr. 115/1996 instituie posibilitatea exercitării, de către părțile interesate, de Agenția Națională de Integritate și procuror, a recursului împotriva sentinței pronunțate de curtea de apel, în termen de 15 zile de la comunicare, soluționarea acestuia revenind Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal. În aceste condiții, Curtea a constatat că prevederile de lege criticate oferă părților garanțiile necesare asigurării deplinei exercitări a dreptului la apărare și la un proces echitabil și, prin urmare, critica de neconstituționalitate formulată în raport cu art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) și art. 126 din Constituție, precum și art. 6 din Convenție nu poate fi reținută.39. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în deciziile menționate își păstrează valabilitatea și în cauza de față.40. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂÎn numele legiiDECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Cătălin Cherecheș în Dosarul nr. 19/33/2020 al Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și constată că Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici, în ansamblul ei, și, în particular, dispozițiile art. 10^4 alin. (1) lit. a) și ale art. 18 din lege sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel Cluj - Secția a III-a contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 29 mai 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALEpentru MARIAN ENACHE,
în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCUMagistrat-asistent,Bianca Drăghici
-----