DECIZIA nr. 308 din 5 iunie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Mihaela Ionescu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Aurel Jean Andrei în Dosarul nr. 1.470/1/2020/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Penal 2-2020 și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.501D/2020.2. La apelul nominal răspunde autorul excepției. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autorului excepției de neconstituționalitate, care solicită admiterea acesteia, reiterând criticile de neconstituționalitate cuprinse în notele scrise aflate la dosar. Depune note de ședință în care precizează că jurisprudența Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală nu prezintă relevanță în cauza de față și, totodată, susține că art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală este neconstituțional în măsura în care soluțiile date în contestația în anulare formulată împotriva hotărârilor rămase definitive în apel sunt decizii, iar nu sentințe, precum și în măsura în care nu permite atacarea cu apel și a hotărârilor date în contestație în anulare formulată împotriva unei hotărâri rămase definitive în apel.4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției de neconstituționalitate, întrucât controlul de constituționalitate are în vedere conformitatea normelor criticate în raport cu dispozițiile constituționale, iar nu cu alte prevederi legale, invocate de autor, respectiv în raport cu dispozițiile art. 392 alin. (4) din Codul de procedură penală din 1968.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 13 iulie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 1.470/1/2020/a1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Penal 2-2020 a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală. Excepția a fost ridicată de Aurel Jean Andrei într-o cauză având ca obiect apelul declarat de autor împotriva deciziei prin care a fost soluționată contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de apel.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține, în esență, că din cuprinsul textului de lege criticat rezultă că teza a doua a acestuia are în vedere apelul formulat împotriva sentinței date în contestația în anulare la care face referire teza întâi a textului și că decizia dată într-un asemenea apel este definitivă. Cu toate acestea, susține că practica judiciară și doctrina au interpretat textul de lege criticat într-un cu totul alt sens, care nu rezultă în mod explicit din cuprinsul său, și anume că doar contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri rămase definitivă în fond, prin neapelare, este supusă apelului, în timp ce contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri rămase definitivă în apel este definitivă și nu mai poate fi supusă căii de atac a apelului. Or, textul de lege criticat nu distinge despre ce apel este vorba, deoarece, față de dispozițiile art. 409 din Codul de procedură penală, mai mulți subiecți procesuali principali sunt titulari ai acestei căi de atac. Susține că, în măsura în care s-ar reține interpretarea dată de practica judiciară și doctrină, menționată anterior, în cazul în care o hotărâre judecătorească în materie penală rămâne definitivă la instanța de fond, prin neapelare, și este atacată cu contestație în anulare, hotărârea dată în contestație poate fi atacată cu apel. În schimb, dacă o hotărâre judecătorească în materie penală rămâne definitivă în apel și ea este atacată cu contestație în anulare, hotărârea dată în contestație în anulare este definitivă și nu mai poate fi atacată cu apel.7. Susține că, atât în concepția noului Cod de procedură penală, cât și în concepția vechiului Cod de procedură penală, apelul este o cale ordinară de atac, devolutivă, adică susceptibilă de a rejudeca fondul pricinii. Or, spre deosebire de dispozițiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, criticate în cauză, dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală anterior prevedeau că „Sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului“. În aceste condiții, susține că soluția legislativă adoptată de vechiul Cod de procedură penală era în acord cu principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, permițând promovarea unei căi de atac, atât împotriva hotărârii pronunțate în contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri judecătorești date în materie penală, rămasă definitivă în fond, prin neapelare, cât și împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri judecătorești date în materie penală, rămasă definitivă în apel. Din această perspectivă, susține că soluția legislativă adoptată de noul Cod de procedură penală, care restricționează dreptul inculpatului de a formula apel împotriva hotărârii pronunțate în contestația în anulare introdusă împotriva unei hotărâri judecătorești în materie penală, rămasă definitivă în apel, deși apelul a fost introdus nu (doar) de inculpat, ci și de alți subiecți procesuali, contravine egalității în drepturi a cetățenilor și accesului liber la justiție.8. Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Penal 2-2020 apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că hotărârile judecătorești definitive se bucură de autoritate de lucru judecat. Or, principiile securității raporturilor juridice și autorității de lucru judecat permit numai pentru motive limitate și expres reglementate repunerea în discuție a unor chestiuni care au primit o rezolvare definitivă. Prin contestația în anulare se poate ajunge la o astfel de situație, fiind o cale extraordinară de atac, atât de anulare, cât și de retractare, însă cazurile în care se poate exercita contestația în anulare sunt limitativ prevăzute de lege. Arată că principiul egalității cetățenilor în fața legii vizează situații identice, în timp ce autorul excepției invocă două situații diferite, respectiv ipoteza contestației în anulare formulată împotriva sentinței și ipoteza contestației în anulare formulată împotriva deciziei. Reține că textul de lege criticat prevede că doar sentințele pronunțate în contestația în anulare [pentru cazurile prevăzute de art. 426 lit. b) și i) din Codul de procedură penală] pot fi atacate cu calea de atac a apelului, astfel că reglementarea valorifică coerent faza procesuală la care se raportează calea extraordinară de atac. Arată că admiterea unei căi de atac în ipoteza în care contestația în anulare este îndreptată împotriva unei decizii ar prelungi soluționarea cauzei sau ar proroga competența de soluționare către o instanță ce nu are competență materială ori funcțională în acea materie. Totodată, reține că, potrivit dispozițiilor art. 129 din Constituție, „Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.“ și, în acest sens, invocă Decizia Curții Constituționale nr. 573 din 20 septembrie 2018.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.10. Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, reținând, în esență, că introducerea unei noi căi de atac a apelului împotriva deciziei instanței de apel ca urmare a rejudecării apelului nu poate constitui un motiv substanțial și imperios care să justifice derogarea de la principiile autorității de lucru judecat și securității raporturilor juridice.11. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:12. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.13. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(4) Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.“14. În susținerea neconstituționalității normelor procesual penale criticate, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) privind principul legalității, ale art. 16 referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 21 privind accesul liber la justiție.15. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, astfel cum a fost formulată, aceasta ridică o problemă de admisibilitate prin raportare la limitele de competență a Curții Constituționale atunci când procedează la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate dintr-o dublă perspectivă.16. În acest sens, Curtea reține că, în cauza de față, autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci este nemulțumit, în realitate, de faptul că practica judiciară și literatura juridică de specialitate interpretează dispozițiile art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală într-un sens diferit de cel stabilit de autor și care, în opinia acestuia, nu rezultă în mod explicit din cuprinsul normelor procesual penale criticate. Astfel, autorul excepției susține că normele criticate trebuie interpretate în sensul că teza a doua a art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală are în vedere apelul formulat împotriva sentinței date în contestația în anulare la care face referire teza întâi a aceleiași norme și că decizia dată într-un asemenea apel este definitivă, în timp ce practica judiciară și literatura juridică de specialitate au interpretat textul de lege criticat în sensul că doar contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri rămase definitivă în fond, prin neapelare, este supusă apelului, în timp ce contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri rămase definitivă în apel este definitivă și nu mai poate fi supusă căii de atac a apelului.17. În consecință, Curtea constată că prin excepția de neconstituționalitate formulată autorul nu tinde spre evidențierea unei reale contradicții între textele de lege supuse controlului de constituționalitate și dispozițiile din Legea fundamentală invocate, ci vizează, în realitate, modul de interpretare și aplicare a normelor procesual penale criticate. Or, în această privință, Curtea a statuat în repetate rânduri că nu este competentă să se pronunțe asupra aspectelor ce țin de aplicarea legii, acestea fiind de competența exclusivă a instanței de judecată.18. În jurisprudența sa, Curtea a reținut că a răspunde criticilor autorului excepției într-o atare situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege (de exemplu, Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 598 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 496 din 19 iulie 2012, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 3 februarie 2016, paragraful 17, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 21, Decizia nr. 500 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 977 din 19 noiembrie 2018, paragraful 14, Decizia nr. 524 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 13 ianuarie 2020, paragraful 16, Decizia nr. 246 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685 din 31 iulie 2020, paragraful 16, și Decizia nr. 209 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 29 august 2022, paragraful 11).19. Prin urmare, ținând cont de prevederile art. 126 alin. (1) și ale art. 146 lit. d) din Constituție, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.20. În plus, Curtea reține că autorul argumentează neconstituționalitatea prevederilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală prin raportarea acestora la dispozițiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, care prevedeau că „Sentința dată în contestație este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului“. În acest sens, susține că soluția legislativă adoptată de vechiul Cod de procedură penală era în acord cu principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii, permițând promovarea unei căi de atac, atât împotriva hotărârii pronunțate în contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri judecătorești date în materie penală, rămasă definitivă în fond, prin neapelare, cât și împotriva unei hotărâri judecătorești pronunțate în contestația în anulare formulată împotriva unei hotărâri judecătorești date în materie penală, rămasă definitivă în apel.21. Având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (...)“, Curtea reține că examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile constituționale, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori prevederilor mai multor legi între ele. Așadar, examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestui text cu dispozițiile constituționale pretins încălcate, iar nu compararea unor prevederi legale dintr-o lege ori a prevederilor mai multor legi între ele și raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparație la dispoziții ori principii ale Constituției.22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂÎn numele legiiDECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală, excepție ridicată de Aurel Jean Andrei în Dosarul nr. 1.470/1/2020/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Penal 2-2020.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători Penal 2-2020 și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 5 iunie 2025.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALEpentru MARIAN ENACHE,
în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează

ELENA-SIMINA TĂNĂSESCUMagistrat-asistent,Mihaela Ionescu
------