DECIZIA nr. 130 din 27 martie 2025 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Valentina Bărbățeanu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, excepție ridicată de Societatea Electrogrup - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 7.088/117/2017/a1.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 613D/2020. 2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepției, arătând că absența căii de atac împotriva refuzului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu soluționarea unei întrebări preliminare are în vedere doar situația în care este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâri nu mai poate fi atacată prin intermediul niciunei căi de atac. Așadar, în celelalte situații legea recunoaște această posibilitate părții interesate. Precizează, totodată, că pe calea controlului de constituționalitate nu poate fi complinită o omisiune legislativă.


CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 15 ianuarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 7.088/117/2017/a1.1, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, excepție ridicată de Societatea Electrogrup - S.A. din Cluj-Napoca într-o cauză având ca obiect soluționarea unui recurs. 5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se critică faptul că art. 2 din Legea nr. 340/2009 nu prevede posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), în cazul în care cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac. Se arată că rațiunea pentru care textul de lege nu prevede o cale de atac în asemenea situații este obligativitatea sesizării de către instanța de ultim grad, dar textul de lege criticat creează premisele unei interpretări restrictive pentru drepturile procesuale ale părții care solicită sesizarea CJUE. Astfel, în situația în care instanța de ultim grad respinge cererea de sesizare a CJUE, deși, potrivit art. 2 din Legea nr. 340/2009, sesizarea ar fi fost obligatorie, partea nu mai dispune de o cale de atac împotriva acestei soluții. O asemenea interpretare obstrucționează preeminența dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 din Constituție, dar și dreptul părții la justiție, la un proces echitabil și la o cale de atac, consacrate prin art. 21 și 129 din Constituție.6. Se mai susține că textul de lege supus controlului creează o situație discriminatorie, întrucât, pe de o parte, permite exercitarea căii de atac împotriva refuzului de sesizare a CJUE, atunci când cererea este făcută în fața unei instanțe a cărei hotărâre poate fi atacată prin căile de atac ordinare (în acest caz, încheierea de respingere a cererii de sesizare a CJUE va putea fi atacată odată cu fondul), dar, pe de altă parte, interzice exercitarea căii de atac împotriva refuzului de sesizare a CJUE atunci când cererea este făcută în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu poate fi atacată prin căile de atac ordinare. Or, nu există nicio rațiune pentru care existența dublului grad de jurisdicție cu privire la sesizarea CJUE ar varia în funcție de faza procesuală în care a fost formulată cererea de sesizare.7. Arată că aceste considerente au fost validate de către Curtea Constituțională atunci când a cercetat chestiunea căilor de atac în materia excepției de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 21 și 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară raportate la cele ale art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale sunt constituționale în măsura în care nu exclud posibilitatea formulării recursului împotriva hotărârii judecătorești de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale pronunțată de ultima instanță în ierarhia instanțelor judecătorești. Curtea a reținut că s-a realizat o discriminare între persoanele care pot accesa acest unic remediu procesual în funcție de gradul instanței judecătorești în fața căreia este ridicată excepția de neconstituționalitate, iar blocarea accesului la această cale de atac în ipoteza în care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă în ultimul grad de jurisdicție reprezintă o încălcare a dreptului la acces liber la justiție prin raportare la folosirea căilor de atac.8. Autoarea prezentei excepții de neconstituționalitate consideră că rațiunile de mai sus își păstrează mutatis mutandis relevanța și în ceea ce privește cererea de sesizare a CJUE. Susține, în concluzie, că dispozițiile criticate sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul inexistenței căii de atac împotriva încheierii prin care instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță respinge cererea de sesizare a CJUE.9. Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal apreciază că prevederile legale criticate nu încalcă dispozițiile constituționale indicate de autoarea excepției, iar împrejurarea că textul de lege nu prevede expres posibilitatea exercitării căii de atac nu reprezintă o chestiune de constituționalitate, ci de reglementare.10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.11. Guvernul apreciază că sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză considerentele Deciziei nr. 548 din 12 iulie 2016, prin care Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.


CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 18 noiembrie 2009, care au următorul cuprins:– Art. 2: (1) Instanța de judecată, din oficiu sau la cerere, poate solicita Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură și care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.(2) Dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), judecata poate fi suspendată, iar în cazurile prevăzute la alin. (2), suspendarea judecății este obligatorie.(4) În aplicarea art. 104b din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Comunităților Europene, instanța poate cere, odată cu solicitarea Curții de Justiție a Comunităților Europene, conform prevederilor alin. (1) și (2), în cazurile urgente, aplicarea procedurii de urgență în fața Curții de Justiție a Comunităților Europene.(5) Încheierea prin care instanța se pronunță asupra suspendării judecății poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, în termen de 72 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Calea de atac se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu, fără citarea părților; hotărârea este definitivă.(6) În cauzele penale în care instanța a dispus suspendarea cauzei, art. 303 alin. (6) din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător.(7) Judecarea cauzei suspendate se reia după comunicarea hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Comunităților Europene.(8) În cazul în care cauza nu a fost suspendată, instanța poate continua judecata pe alte aspecte decât cele semnalate Curții de Justiție a Comunităților Europene. Instanța nu poate încheia dezbaterile înainte de pronunțarea Curții de Justiție a Comunităților Europene.(9) În cauza în care s-a solicitat Curții de Justiție a Comunităților Europene să se pronunțe cu titlu preliminar, hotărârea acesteia în ceea ce privește stabilirea validității sau interpretarea dată unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană este obligatorie.15. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile de lege criticate contravin dispozițiilor din Constituție cuprinse în art. 21 - Accesul liber la justiție, art. 129 - Folosirea căilor de atac și art. 148 - Integrarea în Uniunea Europeană.16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că autoarea acesteia critică, în esență, inexistența posibilității părții interesate de a exercita o cale de atac împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cazul în care cererea a fost formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac.17. Curtea constată, în primul rând, că, în ceea ce privește respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară în fața unor instanțe de grad inferior, partea interesată poate ataca odată cu fondul încheierea de respingere, conform art. 248 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Așadar, problema ridicată de autoarea excepției de față vizează doar situația în care cererea este formulată în fața instanței de ultim grad, a cărei hotărâre nu mai poate fi contestată cu nicio cale ordinară de atac.18. Față de critica formulată, Curtea reține că, potrivit art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor și validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii Europene, inclusiv la cererea instanțelor judecătorești din statele membre, în cazul în care acestea apreciază că o decizie în această privință le este necesară pentru a pronunța o hotărâre în procesele cu soluționarea cărora sunt învestite. 19. Același articol din tratatul mai sus menționat statuează, în paragraful 3, că, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Curtea observă, așadar, că textul de lege criticat în cauza de față reia fidel soluția legislativă consacrată în legislația europeană primară. Or, cu privire la interpretarea acestei prevederi s-a pronunțat însăși Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a clarificat în jurisprudența sa inclusiv problema ridicată în cauza de față.20. Astfel, prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, pronunțată în Cauza C-283/81, Srl CILFIT and Lanificio di Gavardo SpA/Ministry of Health, punctul 21, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat asupra unei întrebări preliminare privind interpretarea fostului art. 177 alin. 3 din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, al cărui conținut normativ a fost preluat de art. 267 paragraful 3 din TFUE, pentru a stabili dacă obligația de trimitere este automată sau, dimpotrivă, condiționată de constatarea prealabilă a existenței unei îndoieli rezonabile privind interpretarea. Curtea a stabilit, cu acest prilej, în ce situații nu este necesară trimiterea, și anume: atunci când întrebarea este irelevantă pentru soluționarea litigiului, când dispoziția dreptului UE a fost deja interpretată de Curte și atunci când interpretarea corectă a dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă nicio îndoială rezonabilă. În același sens pot fi menționate, de exemplu, și Hotărârea din 15 septembrie 2005, Intermodal Transports, C-495/03, punctul 33, Hotărârea din 9 septembrie 2015, Ferreira da Silva e Brito și alții, punctul 38, sau Hotărârea din 4 octombrie 2018, Comisia/Franța, C-416/17, punctul 110.21. Curtea Constituțională reține că este vorba despre așa-numita „doctrină a actului clar“, în temeiul căreia judecătorul de la instanța ale cărei decizii nu mai sunt supuse unei căi de atac în dreptul național se poate abține de la a solicita Curții de Justiție a Uniunii Europene o interpretare a dreptului european prin intermediul întrebării preliminare, apreciind că actul în discuție este suficient de clar și explicit. Prin Hotărârea din 6 octombrie 1982, mai sus citată, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a evidențiat necesitatea colaborării cu instanțele de cel mai înalt grad din statele membre, ale căror hotărâri nu mai sunt susceptibile de a fi contestate în dreptul intern, recunoscându-le astfel posibilitatea de a-și asuma responsabilitatea de a decide asupra dreptului UE în chestiuni a căror interpretare este evidentă și, în același timp, stimulându-le să apeleze la procedura hotărârii preliminare în acele cazuri în care au îndoieli serioase cu privire la înțelesul actului european aplicabil. În acest fel, instanța Uniunii Europene a introdus și un mecanism de limitare a trimiterilor excesive, inutile, nejustificate. 22. Ca atare, este în deplin acord cu aceste statuări ale Curții de Justiție a Uniunii Europene opțiunea legiuitorului român, exprimată în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009, în sensul că, dacă cererea este formulată în fața unei instanțe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curții de Justiție a Uniunii Europene de a se pronunța cu titlu preliminar este obligatorie doar „dacă aceasta este necesară“ pentru pronunțarea unei hotărâri în cauză.23. În analiza criticilor de neconstituționalitate formulate în cauza de față, prezintă interes și o altă hotărâre, Hotărârea din 19 aprilie 2018, pronunțată în Cauza Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C-152/17, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat (punctul 51 din hotărâre) că instanța prevăzută de art. 267 alin. (3) din TFUE [respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 340/2009] trebuie să motiveze decizia de a nu efectua trimiterea preliminară, aceasta urmând să evidențieze „fie că problema de drept al Uniunii ridicată nu este relevantă pentru soluționarea litigiului, fie că interpretarea dispoziției în cauză a dreptului Uniunii se bazează pe jurisprudența Curții, fie, în lipsa unei asemenea jurisprudențe, că interpretarea dreptului Uniunii s-a impus instanței naționale de ultim grad cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile“.24. Sub acest aspect, CJUE a arătat, în hotărârea menționată, că sistemul instituit prin articolul 267 din TFUE trebuie interpretat în lumina articolului 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Prin prisma acestuia, CJUE a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a examinat respectarea, în cadrul procedurii trimiterilor preliminare, a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.25. Astfel, de exemplu, în Hotărârea din 10 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Vergauwen și alții împotriva Belgiei, paragraful 90, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că „instanțele naționale care pronunță decizii împotriva cărora nu există nicio cale de atac potrivit dreptului național, care refuză să adreseze Curții de Justiție o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii care a fost ridicată înaintea lor, sunt obligate să își motiveze refuzul în lumina excepțiilor prevăzute în jurisprudența Curții de Justiție. Ele trebuie astfel să indice motivele pentru care au considerat că întrebarea este irelevantă, că dispoziția respectivă din dreptul Uniunii a fost deja interpretată de Curtea de Justiție sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este atât de evidentă, încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile“.26. În acest spirit, prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, pronunțată în Cauza Dhahbi împotriva Italiei, paragraful 33, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a art. 6 paragraful 1 din Convenție ca urmare a lipsei motivării de către instanța națională a refuzului său de a adresa Curții de Justiție o întrebare preliminară, fără a arăta în niciun fel motivele pentru care a considerat că întrebarea ridicată nu justifica o trimitere preliminară. În schimb, prin Hotărârea din 16 aprilie 2019, pronunțată în Cauza Batic Master împotriva Lituaniei, paragrafele 36-38, instanța de la Strasbourg a apreciat că este suficientă o motivare sumară a refuzului de a adresa o cerere de decizie preliminară atunci când instanța națională a constatat deja în altă parte a hotărârii sale că o astfel de cerere era inutilă. 27. Așadar, în lumina jurisprudenței celor două instanțe europene mai sus citate, rezultă că prevederile art. 2 din Legea nr. 340/2009, care nu prevăd o cale de atac împotriva încheierilor de respingere a cererilor de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară în cazul în care acestea sunt pronunțate de o instanță a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, nu contravin dreptului de acces liber la justiție consacrat de art. 21 din Constituție și nici celor ale art. 129 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de a utiliza în procese căile de atac, în condițiile prevăzute de lege.28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,


CURTEA CONSTITUÈšIONALÄ‚
ÃŽn numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Electrogrup - S.A. din Cluj-Napoca în Dosarul nr. 7.088/117/2017/a1.1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și constată că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declarații în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 27 martie 2025.


PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
pentru MARIAN ENACHE,
în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, semnează


ELENA-SIMINA TÄ‚NÄ‚SESCU
Magistrat-asistent,
Valentina Bărbățeanu
-----