DECIZIA nr. 699 din 19 decembrie 2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Laura-Iuliana Scântei	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Varga Attila	- judecător
Ionița Cochințu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioana-Codruța Dărângă.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Eugen Delcea în Dosarul nr. 10.462/63/2016/a9 al Tribunalului Dolj - Secția a II-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 222D/2020.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie, respectiv Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, ale cărei considerente își mențin valabilitatea și în prezenta cauză.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Sentința nr. 29 din 21 ianuarie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 10.462/63/2016/a9, Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Eugen Delcea într-o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 sunt neconstituționale, deoarece: (i) conțin o premisă de vinovăție care nu este conformă cu principiile de drept, culpa putând fi prezumată, chiar dacă nu a fost dovedită vreo vinovăție în producerea insolvenței; (ii) au o formulare care conduce la interpretări total opuse chiar în ceea ce privește aplicarea acestora de către instanțele judecătorești. Prin urmare, cele învederate conduc la concluzia că normele criticate sunt contrare principiului prezumției de nevinovăție, dreptului la apărare și dreptului la un proces echitabil, în componentele sale.6. Tribunalul Dolj - Secția a II-a civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, sens în care, ținând seama de jurisprudența Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului în materia principiilor menționate în susținerea excepției, arată că dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 sunt constituționale, întrucât, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor criticate, judecătorul-sindic nu pronunță o hotărâre în baza prezumției de cauzalitate între faptă și prejudiciu, ci are obligația, potrivit prevederilor art. 22 din Codul de procedură civilă, să stabilească situația de fapt în baza unui probatoriu complex - dezbaterea asupra tuturor împrejurărilor cauzei, prezentarea apărărilor și susținerea părților - și numai după aceea poate aplica dispozițiile legale criticate, în măsura în care acestea sunt incidente.7. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele: 9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, care au următorul cuprins:(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: [...]d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă;11. În susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 21 - Accesul liber la justiție, ale art. 23 alin. (11) cu privire la principiul prezumției de nevinovăție și ale art. 24 - Dreptul la apărare. De asemenea, se menționează art. 6 cu privire la dreptul la un proces echitabil și la prezumția de nevinovăție din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și Declarația Universală a Drepturilor Omului. 12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, sens în care este, spre exemplu, Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 10 august 2021, prin care Curtea a respins excepția de neconstituționalitate ca neîntemeiată.13. Cu acel prilej, Curtea a observat că Legea nr. 85/2014 a preluat concepția legii anterioare (și anume Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței) cu privire la natura juridică a răspunderii persoanelor implicate în conducerea, supravegherea sau activitatea debitorului, dacă au comis vreuna dintre faptele ilicite enumerate limitativ de art. 169 din Legea nr. 85/2014, aceasta fiind o răspundere civilă, iar, în funcție de izvorul obligației încălcate, răspunderea civilă poate fi delictuală pentru fapta proprie sau contractuală. Răspunderea persoanelor menționate de art. 169 din Legea nr. 85/2014 este condiționată de existența unui pasiv neacoperit, dar poate fi incidentă în toate formele procedurii insolvenței, respectiv generală sau simplificată, de reorganizare ori faliment, iar această formă de răspundere civilă nu poate fi angajată decât dacă debitorul este persoană juridică și numai în cadrul procedurii insolvenței.14. În ceea ce privește condițiile răspunderii prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014, prin jurisprudența antereferită, Curtea a arătat că răspunderea civilă întemeiată pe dispozițiile acestui articol de lege presupune îndeplinirea următoarelor condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, existența prejudiciului, existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului. Totodată, în conformitate cu art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare“ , iar astfel faptele care pot atrage răspunderea civilă a persoanelor avute în vedere de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie să fie ilicite, adică să fie comise cu nesocotirea unor dispoziții legale sau cu încălcarea unor reguli convenționale. Cele patru condiții ale răspunderii civile, mai sus menționate, trebuie îndeplinite indiferent de natura răspunderii - răspundere delictuală sau contractuală. Singura diferență dintre cele două forme de răspundere civilă nu este în materia condițiilor, ci a probațiunii, întrucât, în timp ce în cazul răspunderii delictuale toate cele patru condiții trebuie dovedite, în cazul răspunderii contractuale, una dintre ele, și anume vinovăția, este prezumată relativ dacă în prealabil se face dovada că persoana în cauză a încălcat o obligație contractuală. În acest sens sunt și prevederile criticate în cauză, potrivit cărora, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă, prezumția fiind relativă.15. Cu privire la fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, prin Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, precitată, paragrafele 24 și următoarele, Curtea a reținut că aceasta se referă la trei ipoteze, și anume: s-a ținut o contabilitate fictivă, s-a făcut să dispară unele documente contabile sau nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea. În ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică faptul că nu s-a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.16. În acest context, Curtea a observat că normele juridice care reglementează organizarea și ținerea evidențelor contabile sunt cuprinse în Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 18 iunie 2008, și în normele de aplicare ale acesteia. Ținerea unei contabilități fictive, cauzarea dispariției unor documente contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea pot constitui atât conținutul art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, cât și al unor infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de bancrută frauduloasă [art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul penal] sau infracțiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, ori pot întruni conținutul unei contravenții la regimul fiscal. Având în vedere faptul că, în sine, încălcarea normelor privind ținerea contabilității nu este producătoare de prejudicii, nu este suficientă simpla existență a neținerii contabilității în conformitate cu legea, ci mai este necesar ca prin această faptă să se fi produs starea de insolvență, adică să existe legătură de cauzalitate între faptă și starea de încetare a plăților. Această faptă poate constitui nu doar o faptă ilicită din punct de vedere civil, ci poate constitui conținutul infracțiunii de bancrută frauduloasă sau al unor infracțiuni ori contravenții la regimul fiscal. Astfel, potrivit art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, criticat în speță, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă și poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă admis de lege. Referitor la acest caz de angajare a răspunderii persoanelor care au contribuit la insolvența debitorului, Curtea a reținut că prezumția de existență a culpei și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu există numai în ceea ce privește faptele ilicite comise după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2014, cu respectarea art. 15 alin. (2) din Constituție.17. Totodată, Curtea a învederat și faptul că, în orice procedură de insolvență, analiza documentelor contabile este esențială pentru a se stabili cauzele și împrejurările intrării în insolvență. Din acest motiv, legea instituie obligația depunerii acestor documente încă de la momentul deschiderii procedurii de insolvență, iar această obligație revine debitorului prin organele sale. Referitor la consecințele care decurg în acele cazuri în care aceste documente nu ajung să fie puse la dispoziția practicianului în insolvență desemnat în procedură, Curtea a apreciat că prin completarea soluției legislative cuprinse în art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006, astfel cum se regăsește în prezent în art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul a avut ca scop eliminarea unei practici judiciare contradictorii cu privire la atragerea răspunderii pentru neținerea contabilității atunci când administratorul social nu a predat documentele contabile. Aceasta întrucât, chiar dacă și în vechea reglementare opinia majoritară era în sensul antrenării răspunderii, concluzia se întemeia însă pe o prezumție judecătorească. În noua reglementare, prezumția este una legală, astfel încât, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă, astfel încât autorul faptei o poate răsturna prin predarea contabilității. Pentru ca nerespectarea prevederilor referitoare la evidența contabilității să atragă răspunderea pentru intrarea în insolvență, Curtea a reținut ca fiind necesară dovedirea existenței prejudiciului, a culpei și a legăturii de cauzalitate între faptă și intrarea în insolvență a debitoarei. Întrucât acțiunea necesită stabilirea unei legături de cauzalitate între fapta administratorului și insuficiența activului, nu sunt suficiente existența faptei de a nu ține o contabilitate periodică și nerespectarea dispozițiilor legale, fără a se concretiza modul în care această faptă a dus la insuficiența activelor. Indiferent dacă este instituită prezumția că nu a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea, pentru atragerea răspunderii este necesară probarea faptului că neîndeplinirea obligațiilor prevăzute de legea contabilității a contribuit la starea de insolvență. Nedepunerea documentelor cerute de lege nu este echivalentă cu neîntocmirea contabilității sau cu întocmirea acesteia cu nerespectarea legii. În orice caz, este necesară mai întâi dovada certă a săvârșirii faptelor referitoare la ținerea contabilității și apoi a caracterului lor ilicit, aplicarea prezumției relative referitoare la culpă și legătura de cauzalitate fiind ulterioară. Curtea subliniază însă că aceste aspecte nu intră în sfera atribuțiilor instanței de contencios constituțional, ci rămân la latitudinea instanței competente, întrucât administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, va promova acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale [Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, paragraful 28].18. În ceea ce privește legătura de cauzalitate, Curtea a reținut că între fapta ilicită și prejudiciu (starea de insolvență, în terminologia legii) trebuie să existe o relație directă de la cauză la efect, în sensul că lipsa disponibilităților se datorează faptei prevăzute de lege, neintrând în domeniul „cauzelor“ faptele care au favorizat, iar nu au determinat ori au contribuit la producerea stării de insolvență a debitorului. Conform art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului. Săvârșirea unei fapte ilicite dintre cele prevăzute limitativ de lege și existența unui prejudiciu sunt două condiții necesare, dar nu sunt suficiente pentru a putea fi antrenată răspunderea unei persoane în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014. Este necesar să se probeze și împrejurarea că prin săvârșirea faptei de către subiect a fost cauzat un prejudiciu debitorului și, indirect (consecutiv), creditorilor. Deci instanța trebuie să rețină că insolvența a fost determinată, în tot sau în parte, de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă.19. Concluzionând, Curtea a constatat că prin noua reglementare cuprinsă în art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, criticată în speță, legiuitorul, în dinamica legislativă, a realizat o modificare esențială, ce ține de fapta de neținere a contabilității, și anume aceea că, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă relativ. Faptul că administratorul social sau lichidatorul judiciar nu a pus la dispoziția practicianului evidența contabilă, în temeiul obligației legale care îi incumbă, generează prezumția relativă că evidența contabilă nu s-a ținut, fiind necesar și suficient ca persoanele a căror răspundere se angajează să fi contribuit la starea de insolvență a debitorului. Curtea a precizat că autorul faptei poate însă să răstoarne prezumția de neținere a contabilității prin predarea către practicianul în insolvență a documentelor contabile.20. De asemenea, având în vedere soluția legislativă în discuție care s-a regăsit într-o formă parțial similară în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, prin Decizia nr. 1.312 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 21 decembrie 2011, Curtea a reținut că aceste prevederi nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită să fie stabilită, ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere dacă au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății comerciale debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile în materia insolvenței și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nicio îngrădire dreptul la apărare, precum și căile legale de atac [pentru identitate de rațiune, a se vedea și Decizia nr. 449 din 12 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 18 iulie 2011]. 21. Față de această împrejurare, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine reconsiderarea jurisprudenței Curții Constituționale, atât soluția, cât și considerentele cuprinse în Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021 își păstrează valabilitatea și în cauza de față, astfel că toate considerentele mai sus prezentate sunt valabile mutatis mutandis și în ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor constituționale și convenționale menționate în susținerea prezentei excepții, aceasta urmând să fie respinsă ca neîntemeiată. 22. Distinct de acestea, având în vedere mențiunea autorului excepției de neconstituționalitate cu privire la chestiuni ce țin de aplicarea normelor criticate de către instanțele judecătorești, precum și faptul că prin Decizia nr. 370 din 3 iunie 2021, paragraful 28, în ceea ce privește condițiile răspunderii civile și atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență, Curtea a învederat că este necesară dovedirea existenței prejudiciului, a culpei și a legăturii de cauzalitate între faptă și intrarea în insolvență a debitoarei, aspect ce nu intră în sfera atribuțiilor instanței de contencios constituțional, ci rămân la latitudinea instanței competente, Curtea reține că acestea sunt chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea legii în cauzele deduse judecății. Astfel, prin Decizia nr. 393 din 18 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 25 august 2020, paragraful 25, instanța de contencios constituțional a reținut că interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. Așadar, aplicarea și interpretarea legii sunt chestiuni ce țin de resortul exclusiv al instanței de judecată care judecă fondul cauzei, precum și, eventual, al instanțelor de control judiciar, astfel cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 126 alin. (1) și (3) din Constituție, norme constituționale a căror aplicare a fost reflectată în Decizia nr. 14 din 27 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 902 din 13 septembrie 2022, prin care s-a statuat că, „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicianului în insolvență, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condițiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeași lege“.23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Eugen Delcea în Dosarul nr. 10.462/63/2016/a9 al Tribunalului Dolj - Secția a II-a civilă și constată că dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secția a II-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 19 decembrie 2024.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Ionița Cochințu
------