DECIZIA nr. 573 din 31 octombrie 2023 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă

Marian Enache	- președinte
Mihaela Ciochină	- judecător
Cristian Deliorga	- judecător
Dimitrie-Bogdan Licu	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Ionița Cochințu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Brezeanu.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Societatea Tel Drum - S.A. din Alexandria, prin administrator special, în Dosarul nr. 116/87/2018/a2 al Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.120D/2019.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de înștiințare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, menționând în acest sens jurisprudența Curții Constituționale în materie.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 21 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 116/87/2018/a2, Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, excepție ridicată de Societatea Tel Drum - S.A. din Alexandria, prin administrator special, într-o cauză având ca obiect soluționarea cererii de apel formulate în contextul unui litigiu întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 85/2014.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că prevederile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, prin care se dă posibilitatea denunțării unilaterale a contractului de leasing financiar, creează un avantaj pentru finanțatorul acestui tip de contract, în detrimentul debitorului și al celorlalți creditori înscriși la masa credală. Astfel, se arată că, potrivit Codului civil, contractele se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege, iar prin Legea nr. 85/2014 legiuitorul impune, în cazul societăților aflate în insolvență, anumite obligații, cum ar fi: maximizarea gradului de valorificare a activelor și de recuperare a creanțelor; acordarea unei șanse debitorilor pentru redresarea eficientă și efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței, fie prin procedura de reorganizare judiciară; administrarea procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență de către practicienii în insolvență și desfășurarea acestora sub controlul instanței de judecată. Or, prin prevederile criticate se atribuie discreționar finanțatorului contractului de leasing puterea de a denunța un contract fără a ține cont de principiile prevăzute de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 85/2014, încălcându-se astfel dreptul la proprietate privată, atât al debitoarei, cât și al creditorilor înscriși la masa credală a acesteia, și dreptul la exercitarea în condițiile legii a libertății economice (redresare și reorganizare în contextul Legii nr. 85/2014). Efectul aplicării prevederilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește denunțarea unilaterală a contractelor de leasing financiar de către finanțator în cazul în care bunurile au fost achitate la zi la data deschiderii procedurii de insolvență, respectiv în proporție de 80% din valoarea de achiziție a acestora, astfel cum este cazul în speță, lezează dreptul de proprietate al cocontractantului și al creditorilor beneficiari ai planului de reorganizare, aspect care este în contradicție cu principiile procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență. În concluzie, textul criticat nu respectă cerințele privind calitatea legii, fiind deficitar din perspectiva corelării cu prevederile cuprinse în celelalte norme ce reglementează procedura insolvenței și care circumscriu principiile acestei proceduri, ceea ce este de natură să genereze confuzii, incertitudine și dificultăți în ceea ce privește interpretarea și aplicarea acestora, astfel că viciile de redactare determină și încălcarea dreptului de proprietate privată și a libertății economice.6. Curtea de Apel București - Secția a V-a civilă opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.7. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.8. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, notele scrise depuse, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:9. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014, care au următorul cuprins: „(12) Prin excepție de la prevederile alin. (1) teza I, în cazul contractului de leasing financiar, dacă finanțatorul nu își exprimă, în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, acordul expres pentru menținerea contractului, acesta se consideră denunțat la data expirării acestui termen. În cazul care, în același termen, finanțatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care i se cere să denunțe contractul, acesta se consideră denunțat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepționării notificării de către administratorul judiciar. În vederea maximizării averii debitorului, lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract de leasing financiar, contractul considerându-se denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.“ Dispozițiile alin. (1) teza întâi din Legea nr. 85/2014, la care fac referire prevederile criticate, au următorul cuprins: „(1) Contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, art. 1.417 din Legea nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, nefiind aplicabil.“11. În susținerea neconstituționalității dispozițiilor legale criticate sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) - Principiul legalității (în componenta privind calitatea legii), ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, ale art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate și ale art. 45 - Libertatea economică.12. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că atât prevederile criticate, cât și soluția legislativă cu privire la regimul juridic al contractelor în derulare cuprinse în Legea nr. 85/2014 au mai format obiectul controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, sens în care este Decizia nr. 142 din 16 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 21 iunie 2022, și Decizia nr. 498 din 3 octombrie 2023, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la data pronunțării prezentei decizii, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, iar considerentele pe care se sprijină această soluție sunt valabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.13. Curtea observă, în esență, că procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență se desfășoară în diferite etape, având reglementări specifice atât aferente fiecăreia dintre ele, cât și comune, aplicabile pe întreg parcursul acestor proceduri, prevederile supuse controlului de constituționalitate făcând parte din titlul II - Procedura insolvenței, capitolul I - Dispoziții comune, secțiunea 5 - Situația unor acte juridice ale debitorului, iar art. 123 din această lege, în ansamblul său, stabilește regimul juridic al contractelor în derulare, în general, și reglementează situația celor în care este angrenat debitorul la deschiderea procedurii insolvenței, cu anumite particularități.14. Astfel, cu privire la această etapă din procedura insolvenței, Curtea subliniază că la momentul deschiderii procedurii insolvenței, debitorul este implicat într-un ansamblu de activități economice cu diferiți parteneri, care sunt materializate prin contracte în derulare, iar art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stabilește pentru aceste contracte un regim particular, considerându-le menținute la data deschiderii procedurii, prin această reglementare legiuitorul subliniind caracterul special și derogatoriu al procedurii prevăzute de legislația privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, înlăturând expres de la aplicare dispozițiile art. 1.417 din Codul civil, care stabilesc decăderea din beneficiul termenului. Prin urmare, de principiu, prevederile Legii nr. 85/2014 au caracter special și se aplică prioritar în raport cu normele din Codul civil. De asemenea, Curtea învederează că în cadrul procedurii insolvenței sunt stabilite unele reguli derogatorii de la dreptul comun, fiind însă aplicabile dispozițiile potrivit cărora prevederile legale se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului civil, ale Codului de procedură civilă, precum și cu ale altor acte normative din domeniul insolvenței sau din alte domenii, prin care se dă efectivitate principiilor constituționale privind drepturile și libertățile fundamentale sau altor norme ale dreptului european sau internațional ce au prioritate față de dreptul intern, sens în care pot fi menționate, spre exemplu, accesul liber la justiție, dreptul la apărare, dreptul de proprietate privată, libertatea economică etc. (Decizia nr. 142 din 16 martie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 21 iunie 2022, paragraful 13, ad similis, a se vedea și Decizia nr. 327 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 25 octombrie 2018, paragraful 17).15. De asemenea, Curtea constată că art. 123 din Legea nr. 85/2014 stabilește regimul juridic al contractelor în derulare în care este angrenat debitorul la deschiderea procedurii insolvenței, precum și faptul că legiuitorul a fost preocupat să găsească pârghii pentru diminuarea consecințelor situației dificile în care se găsește debitorul. În urmărirea acestui scop, obiectivul practicianului în insolvență îl reprezintă maximizarea valorii activului patrimoniului debitorului, iar, potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunțe într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate. Astfel, potrivit reglementării antereferite, administratorul judiciar/lichidatorul este cel îndrituit să aprecieze asupra asumării sau denunțării contractului, după o evaluare a rentabilității contractului din punct de vedere economic și o evaluare juridică a efectelor denunțării, având în vedere posibilitatea cocontractantului de a formula cerere de despăgubire a prejudiciului suferit ca urmare a încetării intempestive a efectelor acestuia. Întrucât, potrivit art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, dreptul de apreciere asupra îndeplinirii condițiilor legale și asupra oportunității menținerii sau denunțării contractului aparține practicianului în insolvență, aceasta implică o responsabilitate sporită a acestuia. Denunțarea contractului este o opțiune, iar nu o obligație a administratorului/lichidatorului judiciar care poate fi exercitată într-un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii și cu scopul creșterii la maximum a valorii averii debitorului, în timp ce menținerea contractului de către administratorul/lichidatorul judiciar presupune asumarea executării obligațiilor debitorului pe viitor. Tocmai de aceea, pentru o mai accentuată responsabilizare a practicianului în insolvență, în această reglementare s-a prevăzut că, atunci când optează pentru menținerea contractului, „administratorul judiciar/lichidatorul judiciar precizează trimestrial, în cadrul rapoartelor de activitate, dacă debitorul dispune de fondurile bănești necesare achitării contravalorii bunurilor sau prestațiilor furnizate de cocontractant“ [art. 123 alin. (2) din Legea nr. 85/2014]. Așadar, art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stabilește pentru aceste contracte un regim particular, considerându-le menținute la data deschiderii procedurii, prin această reglementare legiuitorul subliniind caracterul special și derogatoriu al procedurii prevăzute de legislația privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, înlăturând expres de la aplicare dispozițiile art. 1.417 din Codul civil, care stabilesc decăderea din beneficiul termenului (a se vedea Decizia nr. 142 din 16 martie 2022, precitată, paragrafele 13, 15 și 16).16. Curtea reține că, în ceea ce privește menținerea/ denunțarea contractelor de leasing financiar, prin art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, legiuitorul instituie o excepție de la regula menținerii contractelor potrivit alin. (1) teza I și stabilește condiția existenței acordului expres al finanțatorului pentru menținerea contractului de leasing financiar, în lipsa exprimării acestui acord în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, contractul fiind considerat denunțat la data expirării acestui termen. Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar păstrează posibilitatea de a denunța orice contract de leasing financiar în vederea maximizării averii debitorului, contractul considerându-se denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar [art. 123 alin. (12) teza finală]. Așadar, chiar și în cazul în care administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar optează pentru menținerea unui contract de leasing financiar, este necesar acordul expres al finanțatorului. În schimb, în cazul denunțării contractului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, finanțatorul nu poate opune propria manifestare de voință în sensul menținerii contractului, acesta fiind considerat denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar.17. În ceea ce privește dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea, ținând seama de dezvoltarea jurisprudențială în materie, învederează că acesta cuprinde anumite exigențe ce țin de principiul legalității, de asigurarea interpretării unitare a legii, de calitatea legii (căreia i se subsumează claritatea, precizia, previzibilitatea și accesibilitatea legii), de principiul securității juridice care consacră securitatea juridică a persoanei și a raporturilor juridice, concept care se definește ca un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și a libertăților fundamentale (a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). De asemenea, cu privire la principiul egalității în drepturi (din perspectiva creării unui avantaj pentru finanțatorul contractului de leasing), Curtea precizează că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Ca urmare, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, sau Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014, paragraful 55). Nesocotirea principiului egalității are drept consecință neconstituționalitatea discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului, discriminarea bazându-se pe noțiunea de „excludere de la un drept“ (Decizia Curții Constituționale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012).18. Or, având în vedere considerentele de principiu mai sus enunțate cu privire la principiul egalității și la principiul egalității, prin Decizia nr. 498 din 3 octombrie 2023, precitată, mai întâi, Curtea reține că, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 12 ianuarie 2000, operațiunile de leasing sunt acelea prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosință asupra unui bun (bunuri imobile prin natura lor sau care devin imobile prin destinație, precum și bunuri mobile, aflate în circuitul civil, cu excepțiile prevăzute de lege), al cărui proprietar este, celeilalte părți, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăți periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale. Locatarul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract [art. 1 alin. (1) și (2)]. Contractul de leasing se încheie în scris și trebuie să cuprindă, pe lângă părțile contractante, cel puțin următoarele elemente: a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing și caracteristicile de identificare a acestuia; c) valoarea exactă a sumelor ratelor lunare de leasing și data exactă de plată a acestora; d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului; e) clauza privind obligația asigurării bunului; f) valoarea totală a contractului de leasing, iar contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele antereferite, și următoarele elemente: (i) valoarea de intrare a bunului; (ii) valoarea reziduală a bunului convenită de părți, când este cazul; (iii) valoarea avansului; (iv) rata de leasing (art. 6 și art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997).19. De asemenea, Curtea precizează faptul că acest tip de contract - contractul de leasing financiar - este definit și în dispozițiile titlului I - Dispoziții generale, capitolul III - Definiții din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, la art. 7, cu denumirea marginală Definiții ale termenilor comuni, pct. 7, ca fiind orice contract de leasing care îndeplinește cel puțin una dintre următoarele condiții: a) riscurile și beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce efecte; b) contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului; c) utilizatorul are opțiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului, iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferența dintre durata normală de funcționare maximă și durata contractului de leasing, raportată la durata normală de funcționare maximă, exprimată în procente; d) perioada de leasing depășește 80% din durata normală de funcționare maximă a bunului care face obiectul leasingului; în înțelesul acestei definiții, perioada de leasing include orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; e) valoarea totală a ratelor de leasing, mai puțin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului. Totodată, Curtea observă că în virtutea dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, leasingul financiar este circumscris activităților de creditare, respectiv unui contract de credit.20. Referitor la contractul de leasing operațional, Curtea învederează că, potrivit Codului fiscal, acesta este orice contract de leasing încheiat între locator și locatar, care transferă locatarului riscurile și beneficiile dreptului de proprietate, mai puțin riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală, și care nu îndeplinește niciuna dintre condițiile prevăzute la art. 7 pct. 7 lit. b) - e) din Codul fiscal, mai sus menționate; riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opțiunea de cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede expres restituirea bunului la momentul expirării contractului (art. 7 pct. 8 din Legea nr. 227/2015).21. Din evaluarea cadrului legislativ antereferit în materie reiese că acest tip de contract - contractul de leasing - este un contract special ce împrumută diferite elemente de la alte contracte prevăzute de alte instituții juridice, spre exemplu, contractul de locațiune, promisiunea unilaterală de vânzare, contractul de vânzare-cumpărare, dar care prezintă și numeroase elemente specifice, care nu permit asimilarea cu un alt contract.22. În acest context, Curtea reține că prevederile Legii nr. 85/2014 reglementează, distinct de cele cuprinse în Ordonanța Guvernului nr. 51/1997, chestiuni ce țin de regimul juridic al contractelor de leasing și al creanțelor aferente în situația în care intervine procedura insolvenței, respectiv au în vedere mai multe aspecte legate de contractele de leasing financiar, în funcție de momentul temporal în care se regăsește derularea acestuia, astfel: (i) contracte reziliate anterior deschiderii procedurii insolvenței - art. 105 alin. (3); (ii) contracte în derulare la data deschiderii procedurii și menținute - art. 105 alin. (4); (iii) contracte în derulare la data deschiderii procedurii: menținerea de către practicianul în insolvență, cu acordul finanțatorului - art. 123 alin. (12) teza întâi; denunțarea de către practicianul în insolvență - art. 123 alin. (12) teza a treia; denunțarea de către finanțator - art. 123 alin. (12) teza a doua; rezilierea contractului de către finanțator - art. 123 alin. (11).23. Totodată, Curtea observă că în sensul celor de mai sus precizate sunt prevederile art. 105 din Legea nr. 85/2014, care fac parte din titlul II - Procedura insolvenței, capitolul I - Dispoziții comune, secțiunea a 4-a - Primele măsuri. Întocmirea tabelului de creanțe. Contestațiile. În concret, dispozițiile art. 105 alin. (3) și (4) din Legea nr. 85/2014 circumscriu regimul juridic al creanțelor provenite din contractele de leasing în procedura insolvenței și prevăd, pe de o parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanței locatorului din leasingul operațional și, pe de altă parte, procedura de înscriere la masa pasivă a creanței finanțatorului din leasingul financiar.24. Astfel, Curtea constată că Legea nr. 85/2014 conține norme exprese cu privire la tratamentul aplicabil contractelor de leasing și creanțelor aferente acestor tipuri de contracte, respectiv: regimul creanțelor ce provin din contracte de leasing reziliate înainte de data deschiderii procedurii insolvenței; denunțarea contractelor de leasing; modalitatea în care un contract de leasing în derulare poate înceta în contextul dat; menținerea contractului de leasing financiar în derulare la data deschiderii procedurii; denunțarea contractului de leasing; problema transferului dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul contractului de leasing; notificările necesare și termenele în care se poate denunța contractul de leasing; regimul creanțelor aferente contractelor de leasing; modul de înscriere a creanțelor rezultând din contractele de leasing în tabelul creanțelor; situația unor rate neachitate și înscrierea acestora în tabelul de creanțe; rezilierea contractului de leasing de către finanțator etc.25. Ca atare, Curtea învederează că atât scopul normelor privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, respectiv instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia, cât și necesitatea maximizării averii debitorului au impus, în virtutea principiilor constituționale ale libertății economice, protecției concurenței loiale și creării cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, reglementarea unor principii care stau la baza tratamentului juridic al contractelor în derulare, în general, instituindu-se prin art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 regula menținerii de drept a contractelor în derulare la data deschiderii procedurii, continuarea acestora neputând fi întreruptă pentru motivul deschiderii procedurii sau pentru obligații neîndeplinite anterior datei deschiderii procedurii. Cu titlu particular, în cazul contractelor de leasing financiar în care locatorul/finanțator păstrează dreptul de proprietate (nuda proprietate) asupra bunului cedat în folosința locatarului/utilizatorului, tot în vederea maximizării averii debitoarei a fost reglementat dreptul administratorului judiciar/lichidatorului judiciar de a denunța orice contract de leasing financiar, contractul considerându-se denunțat la data notificării denunțării de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar, astfel cum prevăd dispozițiile art. 123 alin. (12) teza a finală din Legea nr. 85/2014. Față de această împrejurare, Curtea constată că, astfel cum reiese din coroborarea prevederilor legale mai sus menționate, în cazul contractelor de leasing financiar în derularea cărora intervine procedura insolvenței, prin art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 se instituie, pentru cazul nedenunțării contractului de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar și în scopul menținerii contractului, condiția existenței acordului expres al finanțatorului. În lipsa acordului pentru menținerea contractului care să fie exprimat de finanțator în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii, contractul se consideră denunțat la data expirării acestui termen chiar dacă ar exista opțiunea administratorului judiciar/lichidatorului judiciar pentru continuarea contractului. Așadar, Curtea reține că, din analiza normelor legale în discuție, în cazul leasingului financiar pot să apară diferite situații de continuare/denunțare a contractului de leasing financiar: (i) menținerea contractului de leasing (în măsura în care se obține acordul expres al finanțatorului în acest sens în termen de 3 luni de la deschiderea procedurii, iar administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu denunță contractul); (ii) denunțarea de drept la expirarea unui termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii (dacă finanțatorul nu și-a exprimat acordul expres pentru menținerea contractului); (iii) denunțarea la inițiativa finanțatorului înainte de expirarea termenului de 3 luni de la deschiderea procedurii (dacă finanțatorul transmite administratorului judiciar o notificare prin care îi cere să denunțe contractul; acesta se consideră denunțat la expirarea unui termen de 30 de zile de la data recepționarii notificării); (iv) denunțarea de către administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar a contractului în temeiul prerogativei de denunțare a oricărui contract în derulare.26. Or, Curtea reține că prevederile criticate cuprinse în Legea nr. 85/2014 sunt în consonanță cu cele care reglementează regimul juridic al contractelor de leasing, întrucât potrivit art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997: (i) drepturile locatorului/finanțatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic, în situația în care locatarul/utilizatorul se află în reorganizare judiciară și/sau faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie; (ii) dacă locatarul/utilizatorul se află în dizolvare și/sau lichidare, dispozițiile alin. (1) se aplică și lichidatorului numit potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare; (iii) drepturile locatarului/ utilizatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-sindic și creditorilor în situația în care locatorul/finanțatorul se află în reorganizare judiciară și/sau faliment, în conformitate cu prevederile legale în materie; (iv) dacă locatorul/finanțatorul se află în dizolvare și/sau lichidare, dispozițiile alin. (3) se aplică și lichidatorului numit potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare; (v) în cazurile prevăzute la alin. (3) și (4), drepturile locatarului/utilizatorului prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 și cele stipulate în contractul de leasing vor urmări bunul aflat în proprietatea oricărui dobânditor al acestuia, în condițiile în care au fost respectate întocmai drepturile locatorului/finanțatorului.27. Față de această împrejurare, având în vedere natura juridică a contractului de leasing financiar în care locatorul/finanțatorul rămâne proprietarul bunului sub promisiunea de a-l vinde utilizatorului la sfârșitul perioadei de leasing potrivit opțiunii acestuia, Curtea observă că dispozițiile art. 123 alin. (12) dau efectivitate dispozițiilor cuprinse în Legea fundamentală cu privire la respectarea și ocrotirea dreptului de proprietate privată, întrucât, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituție, legiuitorul este în drept să stabilească conținutul și limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale altor persoane, legiuitorul având competența de a stabili cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecți de drept (pentru identitate de rațiune, a se vedea Decizia nr. 59 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 9 martie 2004, sau Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993).28. Ca atare, având în vedere natura juridică a contractului de leasing financiar, care este diferită de alte tipuri de contracte, precum și faptul că printr-un contract de leasing financiar este păstrat de către finanțator dreptul de proprietate sub forma nudei proprietăți asupra bunului, fiind transmise utilizatorului doar posesia și folosința bunului, nu se poate reține pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) și art. 16 din Constituție prin prisma criticilor formulate, întrucât dispozițiile supuse controlului de constituționalitate constituie o veritabilă garanție a dreptului de proprietate deținut de finanțator care, nefiind un creditor privilegiat precum creditorul ipotecar sau vânzătorul unui bun cu drept de ipotecă legală asupra prețului/restului de preț neplătit și neavând nici posesia bunului dat în leasing, trebuie să aibă posibilitatea legală de a cunoaște și accepta modificarea intervenită ulterior încheierii contractului de leasing, în situația financiară a locatarului/utilizatorului, care a dus la deschiderea procedurii insolvenței, și, în consecință, de a avea dreptul să își exprime acordul pentru continuarea contractului cu locatarul/utilizatorul aflat în insolvență, asumându-și implicit un eventual risc contractual determinat de neplata ratelor de leasing. Așadar, prevederile criticate ale art. 123 alin. (12) nu trebuie privite în mod singular, ci în coroborare cu întreg ansamblul legislativ în materia contratelor de leasing prin care sunt învederate în mod concret situațiile și efectele ce ar rezulta dintr-o posibilă aplicare a procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență asupra societății debitoare care este parte a unui contract de leasing financiar în care părțile nu se află obiectiv în aceeași situație juridică de egalitate.29. În ceea ce privește dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție, menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că acestea se subsumează dreptului părților privind accesul liber la justiție și prevăd dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime, iar dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile (Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 19 ianuarie 2022, paragraful 17). Or, întrucât prevederile Legii nr. 85/2014 cuprind norme care circumscriu condițiile privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, inclusiv în ceea ce privește analizarea situației aferente denunțării sau menținerii unui contract de leasing financiar din perspectiva învederată de către autoarea excepției de neconstituționalitate, prevederile criticate nu afectează dreptul la un proces echitabil.30. Față de cele mai sus prezentate, ținând seama de faptul că prin Decizia nr. 498 din 3 octombrie 2023, precitată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, Curtea învederează că toate considerentele pe care se sprijină această soluție sunt valabile și în prezenta cauză.31. Cu privire la pretinsa încălcarea a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că aceste prevederi garantează dreptul de proprietate și creanțele asupra statului, iar conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate și atributele acestuia și se instituie în vederea apărării intereselor sociale și economice generale sau pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale altor persoane, esențial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate (Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 24 mai 1993). Or, având în vedere considerentele mai sus enunțate cu privire la dreptul de proprietate și atributele sale, precum și ansamblul legislativ referitor la contractele de leasing, nu se poate reține încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 44 alin. (1) din perspectiva dreptului de proprietate al debitorului și al creditorilor beneficiari ai planului de redresare aferent procedurii insolvenței. De altfel, și din jurisprudența Curții (Comisiei) Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu, Decizia din 10 martie 1981, pronunțată în Cauza X împotriva Belgiei, reiese că procedurile legale instituite în materia insolvenței, de principiu, nu reprezintă o privare de proprietate asupra bunurilor, ci o măsură de control al folosirii acestora, în concordanță cu interesul general, potrivit art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Hotărârea din 17 iulie 2003, pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Luordo împotriva Italiei, paragraful 67). Prin urmare, în virtutea dispozițiilor constituționale și convenționale, de principiu, statele au o anumită marjă de apreciere cu privire la adoptarea legilor pe care le consideră necesare pentru reglementarea dreptului de proprietate și a procedurilor insolvenței, cărora li se circumscriu și prevederile criticate în prezenta cauză.32. Referitor la menționarea, în susținerea excepției de neconstituționalitate, a dispozițiilor art. 45 din Legea fundamentală, Curtea reține că exercitarea „în condițiile legii“ a accesului liber al persoanelor la o activitate economică este garantată. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice, statul având obligația să impună reguli de disciplină economică (Decizia nr. 362 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010). În acest context, Curtea are în vedere jurisprudența sa cu privire la aplicarea drepturilor și libertăților fundamentale prin care a reținut că acestea se aplică și persoanelor juridice, în măsura în care prin intermediul acestora cetățenii își exercită un drept constituțional, iar exigențele unor drepturi sau libertăți fundamentale, spre exemplu accesul liber la justiție, dreptul de proprietate privată ori libertatea economică, se aplică și în privința persoanelor juridice (Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 20 iulie 2015, paragrafele 27 și următoarele).33. Aplicând considerentele de principiu mai sus enunțate la normele criticate, Curtea observă că, în contextul dat, libertatea economică trebuie privită, astfel cum s-a arătat mai sus, în coroborare cu art. 135 din Constituție. Astfel, dispozițiile criticate nu impietează asupra libertății economice, ci dau expresie prevederilor constituționale cu privire la dreptul și obligația statului de a stabili limitele și condițiile desfășurării activităților operatorilor economici, inclusiv în ceea ce privește procedura insolvenței acestora, desigur cu toate efectele și consecințele ce decurg din intrarea în procedura de insolvență, aspecte ce pot fi evaluate de către cei care desfășoară diferite activități comerciale sub formă de contracte, așa cum este cazul din speța dedusă judecății, ținând seama de ansamblul legislativ care reglementează activitatea de leasing, astfel cum reiese și din celelalte considerente cuprinse în prezenta decizie.34. Prin urmare, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014, în raport cu dispozițiile constituționale menționate în susținerea acesteia, cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (3)art. 44 alin. (1) și art. 45 din Legea fundamentală, urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată.35. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Societatea Tel Drum - S.A. din Alexandria, prin administrator special, în Dosarul nr. 116/87/2018/a2 al Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și constată că dispozițiile art. 123 alin. (12) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a V-a civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 31 octombrie 2023.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
MARIAN ENACHE
Magistrat-asistent,
Ionița Cochințu
------