DECIZIA nr. 166 din 9 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică

Valer Dorneanu	- președinte
Cristian Deliorga	- judecător
Marian Enache	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Marieta Safta	- prim-magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, ridicată de inculpatul Radu Alexandru Sandu în Dosarul nr. 686/320/2018/a2 al Judecătoriei Târgu Mureș. Cauza formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 874 D/2019.2. La apelul nominal lipsește autorul excepției. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că dispozițiile criticate nu contravin dispozițiilor constituționale invocate. Expertul-parte poate fi audiat în aceleași condiții precum cel desemnat de instanță, iar dispozițiile art. 174 din Codul de procedură penală nu fac nicio distincție între expertul desemnat și expertul-parte.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 22 martie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 686/320/2018/a2, Judecătoria Târgu Mureș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, ridicată de inculpatul Radu Alexandru Sandu într-o cauză penală.5. În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că expertul numit de organele judiciare, la cererea părților, participă la efectuarea expertizelor doar prin observații cu privire la obiectul expertizei și prin obiecții la raportul de expertiză și nu se oferă posibilitatea subiecților procesuali de a solicita organului judiciar audierea acestui expert. Conform art. 179 alin. (1) din Codul procedură penală, expertul poate fi audiat de organul judiciar, în măsura în care se apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului. În interpretarea acestei dispoziții legale din Codul de procedură penală, coroborat cu art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000, practica judiciară consideră că poate fi audiat în cursul procesului penal doar expertul care a efectuat expertiza, numit de organul judiciar, nu și expertul-parte, numit la cererea părților, el având doar dreptul de a participa la efectuarea expertizei prin observații cu privire la obiectul expertizei sau prin obiecții la raportul de expertiză, conform art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000.6. Se consideră că textul menționat încalcă dreptul la apărare, reglementat în art. 24 din Constituție, deoarece acest drept, în accepțiunea sa largă, reprezintă totalitatea drepturilor și regulilor procedurale ce permit părților să se apere împotriva acuzațiilor, dovedind lipsa vinovăției lor și justețea propriilor afirmații, precum și contestând învinuirile ce li se aduc. Art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 împiedică realizarea unei apărări efective, deoarece nu acordă expertului-parte aceeași calitate de expert oficial pe care o are expertul din cadrul Institutului de Expertize Criminalistice și, implicit, subminează valoarea juridică a observațiilor și a obiecțiunilor pe care le formulează expertul-parte, de fapt îi reduce până la zero valoarea probantă. Consecința directă este aceea că expertul-parte nu poate fi audiat în procedura prevăzută de art. 179 din Codul de procedură penală pentru a se putea astfel justifica netemeinicia raportului de expertiză, precum și justețea propriilor afirmații, astfel încât dreptul acuzatului de a se apăra împotriva acuzațiilor aduse este încălcat prin această prevedere. Mai mult, chiar dacă concluziile observațiilor și obiecțiunilor expertului-parte sunt total contradictorii cu concluziile expertului din cadrul Institutului de Expertize Criminalistice, acest fapt nu va duce la aplicarea art. 181 din Codul de procedură penală (efectuarea unei noi expertize). În condițiile în care raportul de expertiză prezintă numeroase elemente tehnice, care de cele mai multe ori nu sunt la îndemâna judecătorului, eventualele obiecții sau observații formulate de către expertul-parte nu pot contesta într-un mod suficient raportul de expertiză și nici cele exprimate de expertul care a efectuat raportul de expertiză cu ocazia eventualei audieri, astfel încât este evident faptul că nu există un echilibru suficient între acuzare și apărare.7. Se mai arată că dreptul la apărare, precum și respectarea principiului contradictorialității și a egalității armelor într-un proces ar trebui să se regăsească măcar prin posibilitatea audierii expertului-parte, având în vedere că participarea acestuia la întocmirea raportului de expertiză a fost suprimată. Așadar, expertul-parte ar putea combate într-un mod eficient constatările și opiniile expertului desemnat de către organul judiciar, întrucât nu este de ajuns doar depunerea la dosarul cauzei a unor observații ale acestuia. Aceste observații conțin multe elemente tehnice, pe care instanța nu le poate asimila la fel de bine cum s-ar întâmpla în cazul audierii, unde există posibilitatea de a pune întrebări, precum și de a lămuri într-un mod eficient dacă raportul de expertiză conține elemente care sunt conforme realității.8. Cu referire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale invocă o serie de hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea Mantovanelli împotriva Franței, arătând că nu este suficientă punerea în discuție a concluziilor expertizei realizate de către expertul desemnat de organul judiciar pentru a satisface exigențele art. 6 din Convenție. Tot în Hotărârea Mantovanelli împotriva Franței, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că art. 6 este încălcat și în situația în care expertiza efectuată are un caracter atât de tehnic, încât scapă cunoștințelor judecătorului, astfel încât, chiar dacă acesta nu este ținut de raportul de expertiză, a fost influențat decisiv de concluziile acestuia, iar prin refuzul de a dispune refacerea expertizei sau efectuarea unei noi expertize, instanța a încălcat dreptul la contradictorialitate al părților. Arată că și în prezentul dosar expertiza este una destul de tehnică, astfel încât, pentru asigurarea dreptului la contradictorialitate al părților, legea trebuie să permită audierea expertului recomandat, în același mod în care este permisă și audierea expertului desemnat de către organul judiciar, care a efectuat raportul de expertiză.9. Se invocă, de asemenea, Hotărârea Matytsina împotriva Rusiei, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat faptul că, în materia expertizelor, regulile care guvernează acest domeniu nu trebuie să îi răpească inculpatului oportunitatea de a le contesta în mod efectiv și, în mod particular, posibilitatea de a introduce sau de a obține opinii sau rapoarte alternative. În aceeași ordine de idei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat și în Hotărârea J.M. și alții împotriva Austriei faptul că art. 6 nu merge atât de departe încât să ofere inculpatului dreptul de a avea aceleași drepturi ca acuzarea în materia probelor, însă art. 6 oferă inculpatului dreptul de a căuta și de propune probe în aceleași condiții ca acuzarea. În condițiile în care expertiza a fost efectuată de către un expert desemnat de către organul de urmărire penală, fiind o probă prin care se susține vinovăția inculpatului, iar acest expert poate fi audiat în fața instanței, este contrar exigențelor Curții ca expertul-parte să nu poate fi audiat în aceleași condiții în care expertul desemnat de organul de urmărire penală (acuzarea) poate fi audiat. Totodată, și în Hotărârea Bonisch împotriva Austriei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat principiul egalității armelor și dreptul inculpatului de a propune și administra probe în aceleași condiții ca acuzarea, constatând o încălcare a art. 6 din Convenție, prin lipsa tratamentului egal între expertul desemnat de către organul judiciar și expertul desemnat de către una dintre părți. Această lipsă a tratamentului egal se poate observa și în cazul art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000, care permite doar audierea expertului desemnat de organul judiciar, nu și audierea expertului-parte, fiind încălcat principiul egalității armelor în procesul penal.10. Judecătoria Târgu Mureș apreciază că, în realitate, criticile formulate de inculpat, sub aspectul drepturilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 în beneficiul expertului încuviințat părții, sunt făcute din perspectiva posibilității audierii acestuia în procedura prevăzută de art. 179 din Codul de procedură penală, în aceleași condiții ca expertul oficial, care a efectuat expertiza. Dacă excepția ar viza prevederile art. 179 din Codul de procedură penală, critica ar privi interpretarea normei criticate, respectiv ce se înțelege prin noțiunea de „expert“ ce poate fi audiat în procedura respectivă, caz în care nu s-ar pune probleme de constituționalitate, ci de interpretare a legii, de competența instanțelor judecătorești. În măsura în care vizează drepturile sau posibilitățile expertului-parte, ca fiind prevăzute de actul normativ care reglementează organizarea activității de expertiză criminalistică și care nu ar putea fi exercitate efectiv ulterior în instanță, critica privește o omisiune a textului criticat. Astfel, art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 prevede posibilitatea experților autorizați numiți de organele judiciare la cererea părților să participe personal la efectuarea expertizelor prin observații privind obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea și completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum și prin obiecții la raportul de expertiză adresate organului judiciar. Ca urmare „critica de constituționalitate a art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000, constând în omisiunea menționării audierii expertului în instanță, dintre modalitățile în care expertul numit la cererea inculpatului poate participa personal la efectuarea expertizelor, în opinia instanței este inadmisibilă, fără a mai putea pune probleme de temeinicie“.11. Potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.12. Președinții celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul și Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:13. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.14. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 29 august 2000, cu modificările și completările ulterioare, având următorul cuprins: „Experții autorizați, numiți de organele judiciare, la cererea părților, participă personal la efectuarea expertizelor prin observații cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea și completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum și prin obiecții la raportul de expertiză, adresate organului judiciar.“15. În susținerea neconstituționalității normelor criticate se invocă prevederile constituționale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil și ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare. Se invocă, de asemenea, dispozițiile art. 6 - Dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.16. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că textul de lege ce formează obiectul acesteia este criticat, în esență, cu motivarea că expertul numit de organele judiciare, la cererea părților, participă la efectuarea expertizelor doar prin observații cu privire la obiectul expertizei și prin obiecții la raportul de expertiză, nefiind oferită posibilitatea subiecților procesuali de a solicita organului judiciar audierea acestui expert. Se arată în acest sens că, potrivit art. 179 alin. (1) din Codul procedură penală, expertul poate fi audiat de organul judiciar, în măsura în care se apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului. Se susține că, în interpretarea acestei dispoziții legale din Codul de procedură penală, coroborată cu art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000, practica judiciară consideră că poate fi audiat în cursul procesului penal doar expertul care a efectuat expertiza, numit de organul judiciar, nu și expertul-parte, numit la cererea părților, el având doar dreptul de a participa la efectuarea expertizei prin observații cu privire la obiectul expertizei sau prin obiecții la raportul de expertiză, conform art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000. În acest mod se încalcă, în opinia autorului excepției, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare.17. Analizând, din perspectiva acestor critici, structura logico-juridică a textului de lege ce formează obiectul excepției, Curtea observă că ipoteza acestuia se referă la procedura efectuării expertizelor, iar nu la etape ulterioare întocmirii raportului de expertiză, cum ar fi cea a audierii expertului, vizată prin criticile formulate. Ca urmare, dispoziția normei criticate, potrivit căreia participarea la efectuarea expertizei se realizează „prin observații cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea și completarea materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum și prin obiecții la raportul de expertiză, adresate organului judiciar“ este circumscrisă ipotezei menționate, neputând fi interpretată ca fiind de natură să limiteze aplicarea altei ipoteze juridice, respectiv cea a audierii expertului.18. Această din urmă ipoteză/instituție este reglementată de Codul de procedură penală în capitolul VII - Expertiza și constatarea, cuprins în titlul IV - Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii. Capitolul menționat stabilește reguli privind numirea expertului (art. 173), incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile și obligațiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), raportul de expertiză (art. 178), audierea expertului (art. 179), suplimentul de expertiză (art. 180), efectuarea unei noi expertize (art. 181), ce constituie cadrul general aplicabil deopotrivă în privința expertizei criminalistice, la care face referire textul de lege criticat.19. Astfel, art. 179 din Codul de procedură penală - Audierea expertului prevede în alin. (1), fără a distinge în privința noțiunii de „expert“, că „În cursul urmăririi penale sau al judecății, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanță, la cererea procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului“, iar în alin. (3) că „audierea expertului se efectuează potrivit dispozițiilor privitoare la audierea martorilor“. Dispozițiile art. 381 - Audierea martorilor și a expertului din Codul de procedură penală (la care trimite textul art. 179 din același cod), se referă în mod expres la audierea expertului propus de părți, stabilind în alin. (2) că „dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părți, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată și de către celelalte părți.“20. Ca urmare, nu poate fi reținută pretinsa neconstituționalitate a art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 ce ar rezulta dintr-o interpretare neconstituțională prin coroborarea cu cadrul procedural general în materie. O eventuală decizie interpretativă pe care Curtea ar putea-o pronunța în limitele competenței sale, în sensul că art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 este constituțional în măsura în care nu împiedică audierea expertului propus de părți, ar fi inutilă, deoarece este evident că legea procesual penală reglementează expres această posibilitate.21. Cât privește susținerile vizând modul în care dispozițiile legale invocate de autor sunt aplicate în cazurile concrete supuse judecății, în funcție de specificul fiecărei cauze, acestea nu intră în competența de analiză a Curții Constituționale, ci a instanțelor judecătorești, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Aceste instanțe sunt ținute, în evaluarea lor, și de hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului la care autorul excepției face referire în motivarea sa, întrucât jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este obligatorie și direct aplicabilă pentru instanțele judecătorești în temeiul art. 20 din Constituție.22. De altfel, cadrul jurisprudențial creat de instanța europeană în această materie a fost subliniat de Curtea Constituțională atunci când s-a mai pronunțat asupra constituționalității textului de lege criticat în prezenta cauză. Astfel, constatând că art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 nu încalcă dispozițiile constituționale ale art. 24 - Dreptul la apărare, Curtea Constituțională a reținut, între altele, că „în Cauza Mirilashvili împotriva Rusiei, soluționată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 11 decembrie 2008, s-a reclamat faptul că excluderea anumitor experți propuși de parte din echipa de experți desemnați de instanță pentru efectuarea unei expertize tehnice a unor înregistrări audio în vederea identificării vocilor a fost nelegală și arbitrară, cei doi experți în discuție fiind bine-cunoscuți specialiști în domeniul analizei fonetice. Motivul respingerii de către instanța națională a celor doi experți a constat în faptul că unul dintre aceștia își exprimase deja opinia în calitate de «martor-expert», iar celălalt era cetățean străin. În paragraful 189 din această hotărâre, Curtea a reamintit că art. 6 din Convenție nu impune instanțelor interne obligația de a solicita opinia unui expert sau orice altă măsură de investigație care urmează să fie luată numai pentru că este solicitată de către o parte. Este, în primul rând, de competența instanței naționale să decidă dacă măsura solicitată este relevantă și esențială pentru stabilirea unui caz (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 24 octombrie 1989, pronunțată în Cauza H. împotriva Franței, paragrafele 60 și 61). Cu toate acestea, în cazul în care instanța decide că este necesară consultarea unui expert, apărarea trebuie să aibă posibilitatea de a formula întrebări experților, să îi conteste și să îi interogheze în mod direct la proces. În anumite circumstanțe, refuzul de a permite o contraexpertiză poate fi considerat ca o încălcare a art. 6 alin. 1 (paragraful 190) (a se vedea și Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, paragraful 38 și următoarele). Totuși, exercitarea acestor drepturi de către apărare ar trebui să fie contrabalansate de interesul unei bune administrări a justiției. Art. 6 paragraful 1 coroborat cu paragraful 3 lit. d) din Convenție nu dă apărării un drept absolut la audierea unui anumit expert. Este de competența judecătorului intern de a decide dacă un expert propus de apărare este calificat și dacă includerea sa în echipa de experți va contribui la soluționarea cauzei (paragraful 91).“ (Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 12 decembrie 2016, paragrafele 24-26).23. S-a mai reținut, în aceeași decizie, că „în Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunțată în Cauza Cottin împotriva Belgiei (paragraful 29), Curtea [n.a Curtea Europeană a Drepturilor Omului] a reamintit că unul dintre elementele unei proceduri echitabile în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenție este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale și succesului pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta toate dovezile sau observațiile prezentate judecătorului, în scopul de a influența decizia instanței (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 18 martie 1997, pronunțată în Cauza Mantovanelli împotriva Franței, paragraful 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunțată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunțată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, paragraful 33, și Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunțată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveției, paragraful 24). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat (paragraful 30) că este de competența instanțelor naționale să evalueze dovezile pe care le-au obținut și pertinența celor pe care părțile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu reglementează regimul probelor ca atare. Cu toate acestea, sarcina Curții este de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost luate probe, a respectat caracterul echitabil impus de art. 6 paragraful 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunțată în Cauza Schenk împotriva Elveției, paragraful 46).“ (Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016, precitată, paragrafele 27 și 28).24. Considerentele care au fundamentat soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 pronunțată prin Decizia nr. 601 din 20 septembrie 2016 își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi.25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Radu Alexandru Sandu în Dosarul nr. 686/320/2018/a2 al Judecătoriei Târgu Mureș și constată că dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activității de expertiză criminalistică sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Târgu Mureș și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 9 martie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. VALER DORNEANU
Prim-magistrat-asistent,
Marieta Safta
-----